În Evanghelii există totuși cîteva momente privilegiate, cînd Hristos a vorbit despre Sfîntul Duh într-un mod mai mult sau mai puțin direct, descoperind cîteva aspecte ale lucrării Sale tainice. În discuția avută de Iisus cu Nicodim, cu prilejul primei șederi la Ierusalim, i-a arătat acestuia că, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să te naști din apă și din Duh (In 2, 5). Este pentru prima dată că Domnul vorbește de Împărăție, noțiune tainică, pe care nu o va defini niciodată, dar care se va contura încetul cu încetul de-a lungul cuvîntărilor Sale. Ținînd seamă de cuvintele rostite de Iisus în multe rînduri, ca și de evenimentele relatate de Evanghelie, pare că termenul de Împărăție desemnează noul eon, care va cuprinde, la sfîrșitul veacurilor, omenirea răscumpărată prin moartea Mielului, precum și cosmosul transfigurat de către energiile divine necreate.
Deși ea constituie realitatea ultimă, Împărăția ia naștere în cuprinsul istoriei odată cu moartea și Învierea lui Hristos. Înfrîngerea diavolului precum și prezența Duhului Sfînt, ce se manifestă prin energiile Sale, sînt semnele precursoare care indică ivirea Împărăției. Totuși, de-a lungul întregii durate istorice, ea va continua să rămînă ascunsă, prezentă numai în sufletele sfințite de har.
Apare însă întrebarea: care este poziția Împărăției față de Biserică? În timp ce Împărăția ține de etapa eshatologică, Biserica se inserează în istorie, deși prin dimensiunea sa divină ea aparține de asemenea și lumii de dincolo. Se poate spune că Biserica, întemeiată prin jertfa lui Hristos și prin venirea Paracletului, constituie realitatea teandrică menită să grăbească instaurarea Împărăției. În mediul haric, reprezentat de Biserică, începe să se înfiripeze, încă din lumea aceasta, noul eon, care la sfîrșitul veacurilor va primi la sînul său Biserica, precum și toată creația transfigurată.
În discuția cu Nicodim, Iisus a avut în vedere taina Botezului, prin care omul devine membru al Bisericii și este astfel pregătit pentru a face parte din Împărăție. Pentru a atinge acest scop, primirea Duhului Sfînt este condiția primordială, căci Paracletul este Cel care va restaura chipul divin, întunecat de păcat, și tot El îl va sfinți pe omul lăuntric și îl va uni cu Hristos.
Totuși, venirea Sfîntului Duh, chemat să creeze un om nou, sfințit de har, nu ar fi putut avea loc dacă Hristos nu ar fi murit pe cruce, curățind astfel natura umană de păcat. La începutul propovăduirii Sale, Iisus nu vorbește însă direct de moartea Sa ispășitoare, ci stăruie doar asupra însemnătății primirii Duhului, făuritorul renașterii noastre spirituale. Pentru a risipi nedumerirea lui Nicodim, care nu pare înclinat să înțeleagă tainele descoperite lui, Domnul adaugă: ,,Vîntul suflă unde voiește, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (In 3, 8).
Trebuie subliniat, în primul rînd, că Iisus asemuiește Duhul cu suflarea vîntului. Este o analogie cu caracter realist. La Cincizecime, Pogorîrea Duhului va fi precedată de un vînt repede. În Scriptură, prezența Sfîntului Duh este înfățișată cel mai des prin imagini de mișcare, prin zbor, prin apă curgătoare, care toate sugerează cel mai bine dinamismul lucrării Sale. Duhul Sfînt presupune o mișcare continuă, tinzînd spre plenitudine. De aceea, viața spirituală se află într-o permanentă devenire. În orice om, Duhul Sfînt imprimă o aspirație infinită spre nemurire, spre bine. Dar trăsătura esențială pe care Domnul o pune aici în lumină este libertatea totală a Duhului, Care nu suferă nici o limitare. De aici neputința omului de a discerne în ce sens se va orienta lucrarea Paracletului, nici de a cunoaște cine va fi sfințit de har.
Samarinencei întîlnite lîngă puțul lui Iacov, Iisus îi va vorbi din nou, într-un chip tainic, de lucrarea sfințitoare a Duhului. Cel care va bea din apa dăruită de El, nu va mai înseta în veac, căci această apă se va face în ei „izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (In 4, 14). Este limpede că Hristos are aici în vedere darul Sfîntului Duh, menit să șteargă păcatele și să potolească setea de Dumnezeu, care rămăsese ascunsă în fiecare suflet, chiar după cădere.
(fragment din cartea Sfîntul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Editura Spandugino, 2023)
