Scrisă între 1943 și 1948, sinteza pe care Henri-Irénée Marrou o consacră educației antice face parte dintre acele lucrări pe care oricine dorește să cunoască Antichitatea greacă și romană se cuvine să le parcurgă. Marrou a fost un savant foarte respectat de colegii săi și totodată o personalitate angajată și atașantă. Acest tur de forță al erudiției clasice are toate virtuțile formatoare și poartă marca unui stil și a unei reflecții personale care îi sporesc atractivitatea. Ediția a doua, din care oferim aici un fragment, dorește să aducă un omagiu profesoarei Stella Petecel, regretat magistru și traducătoarea în limba română a cărții.
Istoria educației în Antichitate nu poate lăsa indiferentă cultura noastră modernă: ea evocă originile directe ale propriei noastre tradiții pedagogice. Noi sîntem grecolatini: esențialul civilizației noastre a izvorît în întregime din civilizația lor; este un adevăr care se verifică prin excelență în sistemul nostru educativ.
Voi arăta, la sfîrșit, cum viața în declin a școlii antice, după ce s-a prelungit uneori foarte mult în tenebrele epocii barbare a Evului Mediu timpuriu, a sfîrșit prin a se întrerupe în Occident (la date variabile, după țări). Dar procedeele pedagogiei antice au fost reluate cînd, odată cu renașterea carolingiană, a început o reînnoire a studiilor. Restaurare stîngace și imperfectă, ca toate restaurările; și totuși, carolingienii au căutat în mod conștient – și într-un sens au și reușit – să reînnoade tradiția întreruptă.
Bogata dezvoltare a civilizației medievale a condus după aceea creștinătatea occidentală, mai ales începînd cu secolul al XII-lea, la elaborarea unor instituții și metode pedagogice foarte diferite și cu adevărat originale. Și totuși, chiar în plin secol al XIII-lea, amintirea modelelor antice și grija de a le imita n-au încetat să obsedeze gîndirea oamenilor acelui timp, al cărui loc în istoria Umanismului nu trebuie minimalizat, cum s-a făcut prea multă vreme.
Dar mai ales marea Renaștere, cea din secolele al XV-lea și al XVI-lea, a fost aceea care a marcat educația noastră modernă prin voit acuzata sa întoarcere la cea mai strictă tradiție clasică; și astăzi trăim încă, mai mult decît ne dăm seama în general, din moștenirea Umanismului: învățămîntul secundar francez, pentru a nu lua decît un exemplu, a rămas, în ansamblu privit, ceea ce făcuseră din el, în secolul al XVI-lea, fondatorii Academiei protestante și ai colegiilor Societății lui Iisus.
Studiul nostru nu va urmări totuși doar scopul de a ne învăța să ne cunoaștem mai bine, făcîndu-ne conștienți de originile noastre. Chiar dacă fie și numai atît, tot ar duce la un rezultat prețios: o astfel de conștientizare înseamnă mijlocul de a te sustrage determinismului istoric (în măsura în care se poate concepe așa ceva), eliberîndu-ne de dependența față de tradiția care ne poartă cu sine și a făcut din noi ceea ce sîntem.
Fecunditatea cunoașterii istorice rezidă cu precădere în dialogul pe care-l instituie în noi, între Același și Celălalt. Am devenit destul de diferiți de părinții noștri, pentru faptul că educația care a fost a lor ne apare în mare măsură sub categoria Celuilalt: destule lucruri, care se opun fie practicii, fie aspirațiilor noastre, ne pot surprinde la ea în mod profitabil. Cititorul avizat va putea medita în voie pe marginea expunerii noastre.
Fecunditatea dialogului nu ne cere să renunțăm, pentru aceasta, la a rămîne noi înșine: simplu instrument de cultură, el ne lărgește perspectiva, dezbărînd omul modern de acea suficiență naivă ce-l împiedică să-și imagineze că a putut exista un alt mod de a fi decît al lui. Dar, dacă ne constrînge să reflectăm, dialogul nu ne conduce în mod necesar la a ne devia acțiunea: exemplul pe care ni-l propune istoria ne obligă numai să punem la încercare soliditatea și temeiul acțiunilor noastre, făcîndu-ne voința să devină conștientă de sine. Înclinația necesară istoricului mă antrenează în a deveni avocatul sistemului antic de educație (trebuie să-l înțelegi înainte de a-l judeca), dar țin să se știe că nu-l ofer cititorului decît ca exemplu propus reflecției sale, nicidecum ca pe un model a cărui imitație servilă s-ar impune.
(fragment din Istoria educației în Antichitate. Lumea greacă. Lumea romană, traducere de Stella Petecel, ediție îngrijită de Simona Nicolae și Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Spandugino, 2025)
.jpg)
