La mijlocul secolului trecut, cîţiva prieteni, activi în mediul cultural al vremii, se reuneau la mînăstirea bucureşteană Antim. Erau atraşi de experienţa de viaţă spirituală a creştinismului răsăritean; veneau în spaţiul tradiţiei ca într-un spaţiu al creativităţii; căutarea şi formaţia lor intelectuală se întîlneau fertil cu calea monahală. Părintele Andrei Scrima (1925-2000) s-a format în acel mediu; în Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Humanitas, 1996, 2000, 2026) a evocat acel cerc de prietenie şi cercetare spirituală, alături de întîlnirea fondatoare care a decis orientarea grupului. Reuniunile acestuia s-au curmat în 1958, cînd puterea comunistă le-a perceput ca pe un spaţiu de libertate intolerabilă. Prietenii de la Antim au fost înghiţiţi de închisoare. În 2000, revista de antropologie Martor a Muzeului Ţăranului Român a avut ca temă Bucureştiul în timpul comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire. I-am solicitat atunci Părintelui Scrima o nouă evocare, unde accentul să fie pus asupra raportului între atmosfera cercului de la Antim şi cea a vremii. Cum textul a fost definitivat prea tîrziu pentru a-l include în numărul revistei, el a rămas deocamdată inedit. Redau aici fragmente. (A. M.)
Anca Manolescu: Aşa cum l-aţi evocat în Timpul Rugului Aprins, grupul de la Antim apărea ca un spaţiu deosebit, aproape un spaţiu de alteritate faţă de lumea culturală şi spirituală românească de la mijlocul secolului XX, chiar înainte de venirea regimului comunist şi cu atît mai mult după instalarea lui.
André Scrima: Nu aş vorbi despre alteritate, ci mai degrabă despre o singularitate, de care eram noi înşine pătrunşi, conştienţi în fiecare clipă, aproape emoţionaţi, uimiţi. O singularitate care, pentru noi, avea în acelaşi timp sensul, conţinutul unei experienţe aş spune normale – normală în raport cu căutarea noastră, cu ceea ce ne fusese dat, transmis şi încercam noi înşine să continuăm. Or, această stare de primire, de asumare interioră şi de datorie de a trece mai departe devenise la un moment dat starea normală a experienţei noastre în jurul mînăstirii Antim.
A.M.: În ce consta această singularitate?
André Scrima: Se îmbinau mai multe aspecte, ca de obicei. Era, în primul rînd, acea „întîlnire fondatoare”, recunoscută ca atare, dar care rămînea totodată foarte discretă, retrasă în raport cu formele exterioare de manifestare ale grupului. Totuşi, ea era cea care îl inspirase, acea trecere a personajului peregrinant, exotic, a „pelerinului rus”, a „părintelui străin”, Ioan cel străin: Ivan Stranik, cum îşi spunea el însuşi, stranik însemnînd totodată străin şi peregrin. Trecerea lui reprezenta originea, punctul focal care trebuia să rămînă şi rămînea efectiv mereu prezent – pentru că era învestitura primită de noi, proprie unei forme tradiţionale care, în sine, se deosebea de istoria şi de formele exterioare. Nu era produsul lor, ci se afla cumva în surplombă faţă de ele, le străbătea… Iată un prim element de originalitate şi de definire a experienţei grupului.
Al doilea element consta în faptul că, fiind riguros înscris, înrădăcinat în tradiţia ortodoxă vie a locului Antim – unde exista o trăire monahală consistentă –, grupul era deschis, neinstituţionalizat, însuşire destul de rar întîlnită, trebuie să recunoaştem. Inspirată de acea întîlnire cu peregrinul rus, s-a coagulat destul de repede o comunitate de asemenea vie, sensibilă, dar perfect liberă, adică fără nici un fel de obligaţie formală de încadrare, fără reguli instituţionale, o comunitate alcătuită în mare măsură din intelectuali, fiecare foarte calificaţi în domeniul lui. [...] Ne aflam, aş spune, într-un creuzet ce îşi avea propria lui rînduială – locul Antim, de care eram ataşaţi prin prezenţă şi participare trăită –, iar în interiorul lui, experienţa noastră lua forme în mod spontan multiple care atestau consistenţa şi autenticitatea angajamentului nostru. Eram, repet, noi înşine uimiţi şi emoţionaţi de ceea ce ni se întîmpla, dar fără a ne lăsa opriţi din drum; consideram că este un dat, un dar în care ne aflam şi continuam drumul împreună. [...]
Un al treilea aspect al singularităţii despre care vorbeam: ne aflam într-un mediu al încrederii, ceea ce era foarte important pe atunci, cînd lumea intra în era bănuielii, a suspiciunii, a fricii, cu metode foarte concrete pentru a le stîrni. Existau pretutindeni agenţi ai poliţiei politice, ai Securităţii, ai statului comunist. Antimul era, pentru noi, o insulă de încredere, ceea ce ne dădea o pace extraordinară; era un spaţiu de schimburi libere, unde se putea rezista din adîncuri, fiindcă aveam presimţirea, perceperea înălţimilor ultime. Rezistam prin atitudinea de încredere, din adîncurile a ceea ce se cheamă esenţialmente prietenie. Cei vechi, nu numai Părinţii Bisericii, dar marii filozofi din Antichitatea tîrzie, au scris despre prietenie ca despre o temă esenţială. Boetius, atîţia alţii... El spunea că amor şi amicitia provin din aceeaşi rădăcină, că se poate întîmpla chiar ca prietenia să fie, faţă de dragoste, o formă de iubire în alt fel puternică, în alt fel umilă, dar cu atît mai intensă. Or, la Antim ne aflam printre prieteni.
Simţeam că participăm la un acelaşi spirit, la un acelaşi duh. Într-o zi, Alexandru Mironescu ne-a spus: lumea se organizează finalmente potrivit unor familii spirituale. Şi îmi spuneam eu însumi că există poate chiar o rasă a oamenilor Duhului, oameni care se întîlnesc într-un orizont, într-un cer faţă de care toate diferenţele rămîn în urmă, mai jos, fie că e vorba de vîrstă, de condiţie socială etc. Prietenia, împărtăşirea din acelaşi duh ne dădeau o pace extraordinară. [...]
Aş spune că ne aflam într-o poziţie de „rezistenţă” profundă, amplă şi aproape „totală”. Nu rezistam împotriva unui regim, prea bine cunoscut, al brutalităţii, al autorităţii agresive, mai ales incapabil să conlucreze cu libertatea omului, încercînd cu mijloace de la cele mai brutale la cele mai necinstite să ocolească şi să anuleze această libertate. Ne aflam într-o rezistenţă existenţială, ontologică, al cărei nucleu era totodată spiritual şi cultural. Iar în trecerea între spiritual şi cultural se împlinea un act creator, pe măsura şi la nivelul fiecăruia, dar totodată al întregului grup, fiindcă ne aflam cu toţii într-o uniune care ne transporta efectiv într-o cu totul altă lume decît cea care ne înconjura. În lumea imediată se deschidea brusc un pasaj spre un spaţiu extra-mundan, se vădea o altă dimenisune, concretă, reală, localizată simbolic în mînăstirea Antim. Acest loc era locul unei deschideri spre altă lume, deja prezentă.
Eram, evident, conştienţi ce greutate avea momentul pentru destinul lumii şi al epocii. Dar noi nu trăiam pentru a supravieţui, înţelegînd prin asta menţinerea şi prelungirea vieţii curente; această dimensiune era cumva lăsată în urmă. Eram atenţi şi încercam să primim în fiecare zi mai mult din ceea ce aş numi veşnicii deschise, plurale. Adică sensuri concrete, trăite, acoperite, confirmate de tradiţie: iată ceea ce era pentru noi extrem de important. Or tradiţia, ea însăşi, era o tradiţie vie, deschisă...
Foto: André Scrima
