Într-un text anonim englez din secolul al XIV-lea, The Cloud of Unknowing [Norul necunoaşterii] (inspirat de tema augustiniană a neasemănării şi de tema pseudo-dionisiană a negării), comunicarea omului cu Dumnezeu este mediată printr-un „văl” care nu doar acoperă, ci şi dezvăluie lumina, însă această ambiguitate e departe de a-l descuraja pe căutătorul de înţelepciune: Să nu crezi că, dacă eu îl numesc „întuneric” sau „nor”, înseamnă că ar fi un soi de nor pe care îl vezi pe cer sau un fel de întuneric bine ştiut de acasă, ce ia locul luminii care se stinge […]. Prin „întuneric”, eu înţeleg „o lipsă a cunoaşterii” ‒ care învăluie orice alt lucru necunoscut sau pe care l-ai uitat, deoarece îţi împiedică ochiul interior să-l perceapă […]. Din acest motiv el este numit „nor” […] al necunoaşterii, pentru că se interpune între tine şi Dumnezeul tău.
Norul este atît un element protector (lumina divină nu poate fi cuprinsă de mintea muritoare), cît şi un stimulent pentru explorarea vegheată de iubire. Ca imagine spaţială, „norul necunoaşterii” este „întunericul care intervine între tine şi Dumnezeu, atunci cînd încerci să Îl iubeşti. În căutarea acestei iubiri, trebuie să pui între tine şi întreaga creaţie […] norul uitării”, care îi îngăduie minţii să iasă din spaţiu „prin practicarea contemplării […]. Dorul de Dumnezeu este cel care creează şi leagă cei doi nori”.
Cliffton Wolters atrage atenţia cititorului contemporan asupra epocii în care a fost scris acest text: Europa Occidentală trăia agonia provocată de Războiul de 100 de Ani; Moartea Neagră decima toate ţările în care pătrundea; tulburările sociale se manifestau în răscoala ţăranilor englezi; papalitatea, care urma în curînd să fie despărţită în două, era deja „în captivitate” la Avignon […]. Tocmai în această epocă neliniştită, instabilă, a reînviat misticismul, iar oamenii au trecut de la furie şi furtună la reflecţia asupra calmului adînc de dincolo. […] Misticul din secolul al XIV-lea, care scria pentru întîia oară în dialectul vorbit şi care punea un nou accent pe individualitatea sufletului, este un om care ni se adresează din mijlocul unei perioade de tranziţie.
Asemenea comentarii pot foarte bine să explice funcţia compensatoare a culturii medievale, nevoia ei spirituală de a găsi un spaţiu de certitudine dincolo de mediul lumesc ostil. Poate că acesta ar fi şi motivul căutării sacrului în vremuri tulburi. Luptînd împotriva întunericului şi a morţii, arta medievală, concepută esenţialmente pentru instruirea spirituală a ochiului, găseşte în lumină principiul fundamental al compoziţiei şi izvorul teoriei sale estetice. Evoluţia arhitectonică, de la masivitatea telurică a bisericii-mamă de sorginte romană la sfidătoarea catedrală gotică a Sfinţilor Părinţi, indică o nevoie intensă de creştere a rolului simbolic al luminii în ceremoniile liturgice. Schimbarea de viziune şi de atitudine pretinde noi structuri.
Michelis observă că forma semicirculară a bisericii „gravide” bizantine, volumul ei masiv şi simplitatea sa exterioară sînt puse în contrast cu splendoarea mozaicurilor şi a frescelor de aur din interior. Atitudinea răsăriteană este legată de discreţie şi de revelaţia interioară; la polul opus, în catedralele apusene, elevaţia spirituală ţine de aspiraţie şi este redată vizual prin spectaculoasa elongaţie a clădirii şi prin impresionanta decoraţie a faţadei, care captivează ochiul. Savantul notează că „faţada începe să sugereze adîncurile spaţiului interior, în acelaşi fel în care un chip uman începe să-şi dezvăluie sufletul”.
În interiorul catedralei, ochiul pelerinului experimentează aceeaşi înălţare. Privirea se deplasează dinspre nava întunecoasă (abdomenul) spre strana mai luminoasă, ocupată de cor (pieptul), apoi ajunge la transepte (braţele) şi se opreşte în faţa altarului (capul), care este centrul şi sursa de lumină. Pe măsură ce parcurge spaţiul de la intrare pînă la altar, drumul vizual al penitentului devine mai limpede. Numărul ferestrelor alungite creşte, intervalul dintre pereţi se subţiază, lumina intră filtrată prin figurile simbolice pictate pe vitralii. Portretele de sfinţi, ilustraţiile scenelor biblice devin transparente şi se îmbogăţesc în semnificaţii, în timp ce lumina le animă contururile şi culorile.
(fragment din cartea Mîntuirea prin artă: reflecţii asupra literaturii medievale engleze, traducere de Victoria Frâncu, ediție adăugită şi revizuită, Spandugino, 2026)
Credit foto: Wikimedia Commons
