În iulie 1868, la patruzeci și șase de ani, Heinrich Schliemann și-a împlinit marele vis. Ajuns bogat, omul care avea să descopere Troia a hotărît să se dedice definitiv arheologiei și a plecat de la Paris ca să viziteze locurile cîntate în acele poeme pe care le știa pe de rost încă din copilărie. A ajuns în Ithaca la 8 iulie și a fost întîmpinat de un anume Panagis Asproieraka, un morar care i-a dat o mînă de ajutor la bagaje, povestindu-i pe drum toată Odiseea, deși nu știa greaca veche și habar n-avea să citească. Pornind de îndată cu cîțiva însoțitori către Dexia, unde astăzi se află o minunată plajă și unde se crede că în urmă cu trei mii de ani Feacii l-au debarcat pe țărm pe Odiseu adormit, Schliemann a descoperit că nici un locuitor nu cunoștea cu adevărat poemul și foarte puțini știau să scrie, dar toți păstrau amintirea faptelor săvîrșite de eroul lor. A petrecut în Ithaca nouă zile care i-au lăsat o amintire de neșters, „nouă zile fericite, pe care le-am trăit în mijlocul acestui popor de treabă, amabil și virtuos”. În acele zile, cu apă și cu vin (un vin „de trei ori mai tare decît vinul de Bordeaux”), cu ajutorul cîtorva muncitori și cu o credință nestrămutată, Schliemann s-a apucat să facă săpături în locul unde socotea că se află ruinele palatului lui Odiseu. Dar ceea ce făcea el în momentele de odihnă ne izbește astăzi mult mai tare decît rezultatul săpăturilor. Într-adevăr, Schliemann a început să declame versurile homerice, citindu-le rînd pe rînd dintr-o ediție de buzunar. Pasajele alese povesteau recunoașterile lui Odiseu pe insulă: mai ales cele cu Telemah, Penelopa și Laerte. Vedea atunci că locuitorii Ithacăi aveau întotdeauna ochii în lacrimi – lacrimi de nostalgie și înduioșare, de parcă ei s-ar fi întors acasă și și-ar fi regăsit fiul, soția și tatăl. „Ochii tuturor înotau în lacrimi, iar cînd mi-am terminat lectura, bărbați, femei și copii, cu toții, au venit la mine și m-au îmbrățișat, cu vorbele: «Ne-ai făcut o mare bucurie, îți mulțumim de o mie de ori!».” Înduioșarea este sentimentul în care se transformă lacrimile nostalgiei cînd urmărim întoarcerea lui Odiseu. Iar identificarea totală, despre care vorbea și Platon în Ion, nu se sfîrșește odată cu Antichitatea. Nici azi nu putem face altceva. În tot timpul în care Odiseu își regăsește casa și e recunoscut treptat, o nedeslușită fericire se amestecă în noi cu durerea. Întoarcerea nu ia sfîrșit niciodată: cînd pare că s-a împlinit, timpul scurs a transformat-o într-un straniu sentiment al morții.
Toate acestea se văd limpede într-unul din momentele cele mai cunoscute ale poemului, un pasaj scurt, de neuitat, situat cum nu se poate mai potrivit între cele două recunoașteri principale ale poemului, cea a fiului și cea a soției. E vorba despre o altă recunoaștere ce pare paradigmatică, fiind cu siguranță exemplară pentru celelalte episoade asemănătoare, povestite în ton minor, măcar și pentru faptul că e singura care nu implică o ființă umană. E vorba despre celebrul episod al întîlnirii cu cîinele Argos. Treizeci și opt de versuri pe marginea cărora au luat naștere fabule și povestiri nenumărate. O regăsire cumplită: fiindcă bărbatul n-o poate duce pînă la capăt, ca să nu-și trădeze planul, iar animalul o recunoaște murind. În concizia sa, ea reprezintă desăvîrșita poveste a imposibilei întoarceri: nostalgia care rămîne infinită chiar și atunci cînd pare că te-ai întors în fine acasă.
„[...] Argos, ogarul, acolo zăcea, plin de flenduri, la poartă. / Dară, de cum îl simți pe-Odysseu că-i aproape de dînsul, / Blînd îi dădu el din coadă și-urechile-n jos le lăsase, / Dar să-i mai vină alături stăpînului drag nu putuse. / Iară acesta, cătînd într-o parte, o lacrimă-și șterse, / Fără-a vedea Eumaios, și-apoi cuvîntă și îi spuse: / «O, Eumaios, minune e cîinele-acesta ce zace! / Tare frumos e la trup, dară n-am cum ști ori a-mi da seama / Dacă și iute era de picior, arătos, dar nu numai, / Sau cum se țin, doar așa, la ospețe domnești, mulți, ogarii, / Doar de plăcerea stăpînilor, bine-ngrijiți, să se plimbe!». / Iar, răspunzînd, glăsui Eumaios, porcarul, și-i spuse: / «Tocmai că este ogarul acelui pierdut peste zare! / Și de-ar mai fi tot la fel și la trup, ba și la hărnicie, / Cum l-a lăsat Odysseu, cînd pe mare plecat-a la Troia, / Singur ai ști să și vezi și iuțeala, și mîndra-i tărie! / [...]». / Astfel grăind, el intră în palatul cu curtea frumoasă / Și se-ndreptă nesmintit către sala cea cu pețitorii. / Chiar atunci soarta-l ajunse pe Argos, cu moartea cea neagră, / Cînd pe-Odysseu îl văzu, după ani douăzeci, mulți la număr” (XVII, 290-327, traducere de Dan Slușanschi).
(fragment din cartea Lacrimile eroilor, traducere de Vlad Russo, Editura Spandugino, 2025)
