„Doamne, păzeşte-mă de fanatism, curăţă-mi pentru totdeauna sufletul de el; greşeala asta să nu se afle în înscrisul faptelor mele” – aşa se roagă persanul Attar (aprox. 1145-1221), poet mistic şi meşter de parfumuri, leacuri, elixire în cetatea Nişapur. Călător pasionat pe drumul lui Dumnezeu, Attar se referă, cu ruga lui, la conflictele între adepţi ai diferitelor ramuri musulmane. „Marea discordie”, ivită în zorii islamului, s-a datorat unor deosebiri de poziţii teologice, juridice şi politice în privinţa succesiunii imediate a Profetului, adică a celor patru califi „drept călăuziţi”. De aici vor decurge şi concepţii diferite privind perpetuarea mesajului religios. De-a lungul istoriei, cele două ramuri principale – sunniţii şi şiiţii – s-au constituit în forme socio-culturale, cu tradiţii de gîndire şi de putere distincte, adesea în tensiune. Sunniţii socotesc că mesajul islamului e deplin, definitiv stabilit de Coran şi Tradiţie (Sunna). De partea lor, şiiţii cred că acest mesaj poate primi o înţelegere amplificată, înnoită; pentru ei, Alî, al patrulea calif, inaugurează şirul imamilor care dau revelaţiei o interpretare creatoare, decurgînd dintr-o cunoaştere realizată a adevărurilor spirituale.
Ruga lui Attar e cît se poate de potrivită astăzi cînd, în sudul Siriei, au loc înfruntări armate între beduinii sunniţi şi miliţiile druze. Grup aflat pe granița islamului, druzii se definesc printr-o doctrină ezoterică unde pe trunchiul şiit de tip ismailit (nu integral aceptat) s-au grefat noţiuni elene (pitagoreice, neoplatoniciene) şi orientale (budiste şi hinduse). Organizată, din punct de vedere religios, în jurul unui grup de iniţiaţi, comunitatea druză e înclinată spre independenţă, discreţie, interioritate; e ceea ce îi face pe membrii ei neagresivi în manifestarea credinţei, deschişi către alte comunităţi religioase, ataşaţi de guvernările care îi protejează. Astăzi, druzii trăitori în Siria se simt ameninţaţi de grupări sunnite, pe care le socotesc susţinute tacit de noul regim de la Damasc, încă nedesprins de năravuri jihadiste. Cer ajutorul confraţilor din Israel, ceea ce dă motivaţie regimului Netanyahu să intervină armat în sudul Siriei, unde vrea să obţină o zonă demilitarizată.
Violenţa faţă de comunităţi socio-religios diferite răscoleşte astăzi masiv Orientul Mijlociu. O credinţă contaminată de fanatism ajunge combustibil pentru ură, ucideri, inumanitate. Vocile clare ale religiei „cu chip uman” sînt puţin auzite. Cît despre Attar, el vorbeşte despre o credinţă cu chip uman şi divin totodată. Dă celor patru califi iniţiali o semnificaţie spirituală; fiecare din ei întruchipează o calitate ideală a omului credincios: situarea în adevăr, dreptatea, blîndeţea şi modestia – al patrulea, Alî, fiind „un ocean de ştiinţă şi de bunătate”. Attar se întreabă retoric: credinciosul comun, cu capacităţile lui mundane, mărginite, de înţelegere, are el dreptul să judece – strîmt, polemic – pe „prietenii lui Dumnezeu”, să dicteze modurile corecte ale credinţei? Nu riscă el astfel să deformeze mesajul divin, să-l închidă în categorii limitative, să-l sufoce prin reguli represive şi intoleranţă? Nu e de ajuns să respecţi prescripţiile religioase exterioare, spune Attar; porneşte pe drumul spiritual, eliberează-te de suficienţă, de ignoranţă, de stricta exterioritate, amplifică în tine capacitatea credinţei şi a cunoaşterii. Porneşte la drum!
În două cărţi celebre – Limbajul păsărilor şi Cartea încercării –, Attar desfăşoară căutarea şi etapele drumului contemplativ.
Dar încotro? Cum poate fi aflată acea direcţie care nu aparţine lumii, care conduce către Preaiubit?
Pelerinul din Cartea încercării pune întrebarea tuturor entităţilor cosmosului. Nici una nu ştie să răspundă decît negativ, clamîndu-şi mărginirea şi spaima reverenţială în faţa misterului divin. Dar, prin contrast, fiecare mărginire deschide un dincolo de ea, un nou orizont al căutării. Aşa, prin lipsă, toate îi comunică ceva din direcţia de urmat. Fiecare etapă a drumului are o structură de trei momente. Momentul iniţial, interogativ, adînceşte uimirea pelerinului, ascute riscul căutării. Urmează momentul reflexivităţii: în faţa unui „bătrîn” care i-a fost dat drept maestru şi călăuză spirituală, pelerinul îşi înfăţişează experienţa dobîndită, uimirea amplificată. În sfîrşit, al treilea moment e cel al relansării drumului, e momentul vectorial. Înţeleptul îi comentează starea, îi indică funcţia simbolică a fiecărei entităţi întîlnite, îl orientează spre pasul următor.
Toate acestea sînt formulate savuros, într-un amestec de poeme metafizice, legende populare, spuse sufite, anecdote pline de haz, scene înalte ori pedestre din care e de extras sucul simbolic. Personaje mitice, mari figuri ale islamului, mistici radicali şi oameni de rînd, entităţi subtile şi cereşti sînt convocate de Attar pentru a formula, în cifruri încărcate de aluzii verticale, experienţa căii.
Fiecare etapă amplifică în pelerin întrebarea, îi arată insuficienţa treptei atinse, îi măreşte setea pentru Ţintă. Asistat de maestru, el e totuşi singur pe drumul său, căutarea îl priveşte, aventura e numai a lui, transformarea trebuie să se petreacă în el însuşi. Îndrumătorul nu apare decît un moment, pentru a-i „verifica”/lămuri starea la care a ajuns, apoi se retrage. De fiecare dată, călătorul porneşte neînsoţit mai departe. Dorinţa metafizică îl face cerşetor nesăturat pe la toate porţile atinse.
Călătoria „exterioară”, care parcurge entităţile lumii, îi oferă doar materie simbolică, experienţă pregătitoare. Ea se încheie atunci cînd pelerinul ajunge în faţa sferei Sufletului, a interiorităţii. De aici începe călătoria în intimitatea Celui căutat: „Pelerin smintit, care de sus în jos atîta rătăcise, iată că atinsese Pragul divin. Dinaintea lui se deschidea călătoria în Dumnezeu...”. Dincolo de acest prag, perspectiva se schimbă, se inversează. Pelerinul trece „dincolo de văl”: îl percepe pe Dumnezeu drept adevăratul actor al căutării, se percepe pe sine drept ţinta şi oglinda Lui.
„Atîta vreme cît te vedeai pe tine”, i se spune pelerinului din Cartea încercării, „erai la depărtare de Mister. Acum, cînd vezi că propria căutare e o căutare a Prietenului divin cercetîndu-se pe sine însuşi, păstrează această privire!”
Călătoria despre care se vorbeşte aici e rezervată celor puţini? E străină omului comun? Attar nu socoteşte aşa. El se adresează tuturor, vrea să trezească în toţi întrebările credinţei, luciditatea ei. „Această frumoasă carte e alcătuită pentru oamenii aleşi şi pentru oamenii de rînd... Fie ca gîndirea divină să-i fie pelerinului drum, gîndire dobîndită prin invocarea Numelui Său.”
În fond, Dumnezeu e în căutarea fiecărui om, „se cercetează pe sine” în toţi. Se va recunoaşte El în imaginea pe care i-o dau sedentaritatea, suficienţa ţanţoşă, fanatismul?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto Attar: Wikimedia Commons
.jpg)
