Timpul‑încercare, urmînd timpului‑logodnă din paradis, încheie întemeierea valorii temporalităţii pe cea a persoanei și a iubirii. „Poet al cerului și al pămîntului”, Ziditorul a riscat ceva cu adevărat nou. Atotputernicia Sa se împlinește acceptînd să se pună sub semnul întrebării, prin asumarea acestui risc suprem: o altă libertate. Din iubire liberă, Dumnezeu hotărăște să intre în raport de reciprocitate cu făptura Sa. El voiește să creeze alţi dumnezei, dar nu o poate face fără consimţămîntul lor. Dumnezeu voiește să‑l adopte pe om, dar nu vrea să Se impună. Astfel, atotputernicia Sa, împlinindu‑se, se limitează în chip tainic. Capodopera creaţiei, apariţia unei alte libertăţi, implică o adevărată chenoză a Creatorului: smerirea, discreţia, așteptarea din partea Celui care iubește primul, pentru totdeauna, dar nu poate constrînge la iubire. Dumnezeu voiește să Se dăruiască deplin, știe că Se va duce să Se ofere omului pînă în străfundul infernului urii și al refuzului acestuia. Iată de ce Apocalipsa și Sfîntul Petru vorbesc despre „Mielul jertfit de la întemeierea lumii”. Desigur, creaţia nu i se poate suprapune lui Dumnezeu, ea nu există decît prin și în voia Sa gratuită [...]. „Întorcîndu‑ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua‑vei duhul lor și se vor sfîrși și în ţărînă se vor întoarce”, strigă Psalmistul (103, 30). Dar aceasta este voia lui Dumnezeu, harul Său creator, am putea spune, ca omul să fie liber. Iată de ce Dumnezeu acceptă să fie respins, ignorat, iată de ce omul poate, fără să fie anihilat, să se îndepărteze de Creatorul său și să‑și organizeze lumea ca pe propria sa împărăţie, mergînd pînă la a‑l exclude oarecum pe Dumnezeu din propria Sa creaţie. Dumnezeu poate înmulţi pedepsele și minunile, dar iubirea pe care o așteaptă de la om nu poate fi supunerea unui sclav terorizat, nici atragerea unui animal fascinat. Omul ca persoană trebuie să se dăruiască în mod liber. Creaţia deschide o istorie care nu va cunoaște nici un deus ex machina, ci pregătirea și instaurarea comuniunii.
Probă a libertăţii umane, timpul va fi deci, în mod patetic, și așteptare a lui Dumnezeu. Așa cum sublinia Martin Buber, metafizica biblică a timpului este o metafizică a dialogului: dialog autentic, în care spusele omului sînt tot atît de importante ca cele ale lui Dumnezeu. Dumnezeu așteaptă cuvîntul omului, vrea să fie întrerupt. „Și am auzit glasul Domnului care zicea: Pe cine îl voi trimite și cine va merge pentru noi?” – și Isaia se oferă, spunînd: „Iată‑mă, trimite‑mă pe mine!” (6, 8).
În anumite pasaje, așa cum remarca André Neher, Biblia expune „cu naivitate” dorinţa lui Dumnezeu de a‑și vedea împărtășită neliniștea: „Îi voi ascunde lui Avraam ceea ce voi face? [...] Dumnezeu nu face nimic fără să dezvăluie slujitorilor Săi proorocii taina”. A Se revela, pentru Dumnezeu, nu înseamnă doar a dărui omului, ci și a‑l solicita. Întrebarea pe care i‑o adresează lui Adam – „Unde ești?” – exprimă durerea lui Dumnezeu faţă de omul care‑i întoarce spatele. Midrach Tanhouma (la Dt. 25,19) afirmă că păcatul zdrobește omul mai puţin decît zdrobește „Tronul”: interpretare iudaică profund creștină, întrucît arată atît în timpul libertăţii, pe care Dumnezeu o suscită, cît și în timpul păcatului, pe care îl îngăduie, o „chenoză” a dumnezeirii. Este „jertfa răbdării, cea de a suferi fiinţa lumii căzute în faţa Celui care este Adevărul, Judecătorul și Atotputernicul” (S. Bulgakov). Înţelegem acum că taina eternităţii dumnezeiești nu s‑a putut revela deplin decît în chenoza Fiului, adică în timp.
Dezvăluind libertatea lui Dumnezeu și pe cea a omului, Biblia inversează relaţia pe care oamenii primitivi și Antichitatea o stabiliseră între spaţiu și timp, cosmos și istorie. […] Pentru Biblie, dimpotrivă, spaţiul se supune timpului, întîlnirii dintre Dumnezeu și om. Istoria ca taină a harului și a libertăţii înlocuiește cosmosul ca evidenţă de perfecţiune și de echilibru. [...] Pînă la realizarea acestei uniri, care va face istoria să explodeze, neliniștea va bîntui lumea și orice încercare de echilibru, orice ordine așa‑zis totală vor părea niște ispite demonice, o fugă din faţa lui Dumnezeu.
(fragment din Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Spandugino, 2021)
