Werner Jaeger (1888-1961) rămîne, alături de H.-I. Marrou și Peter Brown, unul dintre cei mai fertili erudiți ocupați cu Antichitatea tîrzie, cînd cultura clasică greco-romană, universalizată prin elenism, subminată de sincretismul religios și afectată de omniprezența retoricii ca armă sofistică, intră într-o criză aparent terminală, fiind îngropată brutal de „iraționalismul” sentimental și intolerant al sectei semitice creștine. Meritul acestor trei erudiți (urmați de numeroși elevi și importanți pentru mai multe generații de cititori) constă în faptul că au părăsit stereotipul anticreștin iluminist, care făcea din religia lui Hristos o forță distrugătoare a moștenirii antice: găsim acest unghi de atac pînă azi, în producțiile slab documentate și supărător de teziste ale unei Catherine Nixey...
Jaeger a înțeles că tranziția de la universul mental greco-roman (păgîn și politeist) la veacul apostolic și apoi la cel al Marilor Părinți cappadocieni nu s-a petrecut ca un asalt militar (în pofida unor romanțate violențe punctuale de tipul linșării gînditoarei Hypathia), ci mai curînd ca o foarte complexă simbioză, prefigurată prin elenizarea iudaismului din diaspora, de la traducerea Septuagintei pînă la scrierile lui Philon din Alexandria și Josephus Flavius. Zeii homerici „muriseră” de mult în alegoriile spirituale din feluritele școli filozofice grecești, instalate în toate centrele culturale din aria Mediteranei, așa că primii autori creștini, de la generația apostolică pînă la urmașii lui Clement și Origen, n-au făcut decît să se adapteze unui decor conceptual și etic deja supus decantărilor platonice și neo-platonice: niște simpli particulari, în vremuri de persecuție, cînd elita imperială era vădit și sardonic anticreștină, nu ar fi avut cum să evacueze panteonul Romei. Ei n-au făcut decît să salveze tot ce era mai nobil, profund și rodnic în moștenirea greco-romană, făcînd din ea matrița unui umanism creștin care avea să fertilizeze cultura europeană pînă dincolo de Renașterea italiană.
Dacă nu aveți timp să plonjați în masiva sinteză datorată lui Jaeger (intitulată Paideia. Idealurile culturii grecești, cu o singură traducere românească, la editura omonimă), vă recomand recentul volum Creștinismul timpuriu și PAIDEIA greacă, tradus din engleză de Bogdan Mincă și apărut (cu specifica eleganță) la Editura Spandugino, în 2025. E vorba de prelegerile ținute de savantul german la Harvard, în 1960, și publicate un an mai tîrziu la Harvard University Press. Paideia, adică formarea omului sub semnul binelui suprem, este de fapt trăsătura de unire dintre teologia naturală a clasicilor greco-romani și revelația creștină întrupată în cultura Bisericii universale, iar Jaeger, care a studiat la fel de riguros (ca filolog & istoric al ideilor) ambele „biblioteci”, ne deschide ochii asupra acestei subtile continuități.
Intelectualii creștini elenizați au fost cei care au inventat paideia creștină, reținînd ce-i mai de preț din vechea lume aflată în criză spirituală și dăruind imperiului post-constantinian un ideal antropologic total, bazat pe conlucrarea dintre intelectul uman și grația divină, pe datul ontologic al chipului divin sădit în om și pe asemănarea dintre om și Creator, într-un cadru de creștere spirituală dinamic, fără sfîrșit. Mîntuirea a venit din periferia imperiului și tot de acolo s-a acumulat și forța reinventării paideumatice (și „pneumatice”) a omului Antichității tîrzii, din relativ obscura Cappadocie pînă în Africa romană dominată de Augustin. Sfîntul Pavel a fost expediat din Aeropag (Faptele Apostolilor, 17) dar abordarea sa, prin „recuperarea” Dumnezeului Necunoscut, avea să aibă un bimilenar cîștig de cauză. De la „morphosis” s-a trecut la „metamorphosis” (cf. Romani, 12, 2, II Cor. 3, 18) și puteți descoperi în capitolele VI-VII din cartea tradusă la Spandugino maniera genială în care sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz & Grigorie de Nyssa au epurat creștinismul de elitism gnostic, fără să cadă în populism magic și exces iconoclast semitic. Platonismul lor hristocentric a structurat monahismul creștin (și, prin contagiune ulterioară, mistica islamică) făcînd din el pilonul studios, contemplativ, misionar & civilizatoriu al Bizanțului și Occidentului latin. Fără Cetatea lui Dumenzeu, cetatea oamenilor este doar un alt turn Babel, așa cum observăm din nou, plini de aprehensiune, însă nelipsiți de speranța că o nouă aristocrație spirituală va salva tezaurul de care ne-am dezis.
.jpg)
