Vă mărturisesc de la bun început că expoziția lui Mircea Hristescu de la Galeria Romană mi-a adus o mare și trainică bucurie, amintindu-mi și de o fulgurantă observație a lui André Malraux despre timpanul catedralei din Autun, atribuit unui anume Gislebertus. În fața acelei geometrii eshatologice, Malraux l-a numit pe enigmaticul sculptor medieval „un Cézanne romanic”. Pentru unii, era doar o formulă îndrăzneață de scriitor, însă pentru alții, ea cuprindea intuiția unor corespondențe morfologice care fac din artă spațiul unei eterne reîntoarceri. Nu știu dacă Cézanne stăruise asupra romanicului de la Autun, dar cu siguranță există ceva în potențialul expresiv al formelor ce nu se epuizează la prima lor apariție și se cere adîncit, explorat, readus în lumină. Mă gîndesc acum la picturile lui Mircea Hristescu care revizitează configurații emblematice ale artei paleocreștine, copte sau romanice și care nu confirmă numai forța acestora, ci probează pe deplin capacitatea artei din timpul nostru de a le replăsmui, fără să le rateze rosturile originare.
Ceea ce mi-a impus, la prima vedere, în pictura lui Mircea Hristescu este capacitatea sa de a repropune originarul, de a face spontan legătura celui ce privește cu o intuiție a sacrului primită îndeobște din trecut. Totuși, originarul nu se află exilat în trecut, ci este egal prezent în diferite timpuri, însă receptivitatea față de el de multe ori lipsește. De aceea, n-aș accentua atît dimensiunea memorială a acestei picturi (un elogiu al artei ca memorie nemuzeală, în sensul acelei gramatici figurative visate de Aby Warburg), cît forța ei expresivă, care metabolizează și comunică înțelesuri înalte, fără a ocoli obiectele comune, contemplate în condiția lor umilă, dar și în constelații care le transcend.
Uimit fiind de materialitatea densă, plină de pathos-ul căutărilor și al remodelărilor, nu mă pot împiedica să spun – ca ultimă observație de teren – că pictura lui Mircea Hristescu mi se pare că răspunde unei mirabile intuiții a lui Pascal despre prezența divină care așază între ea și oameni văluri ca tot atîtea trepte și modalități de a se comunica. Materialitatea este astfel condusă de la distanța față de sens la condiția de a fi trup al sensului, la iconicitate. Și sînt picturi în această expoziție care ating iconicitatea.
Titlul – Vardar – m-a surprins și intrigat. E o „enigmă” geografică și spirituală, pe care pictorul mărturisește că a preluat-o din învățăturile Sfîntului Paisie Aghioritul. O enigmă devenită parabolă a vieții pe calea credinței, unde există riscuri, ispite, blocaje, dar și puterea de a ieși din apele întunecate ale deznădejdii spre lumina izbăvitoare și de a transforma luptele interioare în cunoaștere de sine. Uneori, spunea Sfîntul Paisie, reamintind, de fapt, o străveche experiență de formare duhovnicească, sînt încercări care lovesc, ca un vînt rece, necruțător, copacii înmuguriți prea devreme, iar atunci este nevoie de buna lumină și de ploile hrănitoare ale primăverii pentru ca aceștia să ajungă în cele din urmă să rodească. Pictura, așa cum ne confirmă Mircea Hristescu, poate să exprime acest adevăr spiritual și totodată să transmită, cu meșteșug necomplezent, o călătorie lăuntrică, în care să ne recunoaștem și să ne desfătăm.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025)
