„Indigenii Pirahã se caută unul pe altul de păduchi ziua, în colibele lor. De obicei participă la asta membrii gospodăriei, după-amiaza activitatea desfășurîndu-se în grupuri ceva mai mari. În colibă, un om – membru al familiei imediate – își pune capul în poala altuia care îl caută atent, netezindu-i părul și adesea mîngîindu-l. Copiilor mei le plăcea să participe la aceste reprize de grooming de după-amiază, iar eu însumi îi lăsam pe copiii de Pirahã mai mici să-mi cerceteze scalpul. Era foarte relaxant, deși îi dezamăgeam de fiecare dată – nu aveam păduchi, așa că-mi plantau ei cîte unul. Pe lîngă că-i extrag din păr, îi mănîncă cu plăcere. Grooming-ul poate fi nutritiv”, scrie Daniel Everett în Language, the Cultural Tool (2012). Toaletarea reciprocă era odată comună tuturor oamenilor, dar azi o mai vedem, în principal, în lumea primatelor. În societățile umane, locul ei a fost luat de altă activitate: gossip. Despre legătura dintre cele două și rolul lor în apariția limbajului, Robin Dunbar a scris o carte întreagă, în 1996: Grooming, Gossip and the Evolution of Language. Dar, înainte să intru în miezul problemei, semnalez o dificultate terminologică pentru cel care ar vrea să traducă volumul în limba română. Conceptul de grooming e prea larg pentru echivalentele românești. Desemnînd, simultan, îngrijire corporală și consolidare a relațiilor sociale prin contact fizic repetat, nu poate fi redat prin verbele noastre. Mai generalele „a îngriji”, „a curăța” sau mai animalele „a purica”, „a despăduchea” ori mai instrumentalele „a țesăla”, „a peria”, toate surprind doar fragmente ale fenomenului, fără dimensiunea relațională (care, așa cum vom vedea, e crucială). Nici cu gossip nu stăm mai bine. Deși orice om care (crede că) știe engleză ar spune că înseamnă „bîrfă”, am mari rezerve față de acest cuvînt, pe care le voi detalia mai tîrziu. De aceea, în acest articol, voi folosi peste tot conceptele în originalul englezesc.
Așadar, Robin Dunbar, antropolog, primatolog și psiholog britanic, corelează cercetări extinse din neurobiologie, endocrinologie, psihologie socială și antropologie pentru a explora și demonstra patru idei esențiale. Prima se referă la corelația dintre mărimea grupurilor de primate și dimensiunea neocortexului lor: cu cît neocortexul este mai mare, cu atît animalul poate gestiona mai multe relații sociale, alianțe, ierarhii și tensiuni între membri; inteligența socială cere putere de calcul. A doua (celebrul „număr Dunbar”) vizează limita naturală a rețelei sociale la om: 150. Clanul, tribul, satul, departamentul corporatist ori unitatea funcțională din armată, toate par să gestioneze optim un număr de oameni situat în jurul acestei cifre – nu prieteni apropiați, ci persoane pe care le cunoaștem suficient de bine încît să știm cum se raportează la noi și ce loc ocupă în rețeaua noastră socială. A treia este observația potrivit căreia, la primate, grooming-ul nu este igienă, ci conectare emoțională și socială, iar timpul dedicat lui este direct proporțional cu mărimea grupului: cu cît grupul este mai numeros, cu atît fiecare individ trebuie să investească mai mult timp în menținerea relațiilor sociale. Inevitabil, dincolo de un anumit prag, costul temporal devine prohibitiv și transformă extinderea grupului într-o imposibilitate logistică. A patra, care decurge din precedenta, este ideea originală a lui Dunbar: limbajul este grooming la distanță, apărut ca urmare a necesității de a folosi timpul social mai eficient. El permite contactul simultan cu mai mulți indivizi, nu doar cu unul o dată, înlesnind schimbul de informații despre ceilalți (cine e de încredere și cine nu) și despre sine (autopromovarea), ceea ce scutește timp prețios. Ca bonus, produce efecte emoționale (apropiere) și neurologice (eliberare de endorfine).
Din perspectivă evoluționistă, limbajul vocal este foarte recent. Cea mai mare parte a istoriei vieții pe planeta noastră a fost ocupată de comunicarea chimică: am văzut, în articole precedente, bacteriile; am menționat plantele cu compușii lor volatili; se mai pot semnala feromonii insectelor, care se adresează olfacției. Tot pe miros se bazează, masiv, comunicarea socială în lumea mamiferelor. Numai la om, prin comparație cu acestea din urmă, asistăm la expansiunea fără precedent a creierului social și la o diminuare considerabilă a simțului mirosului (deși există studii care arată că putem răspunde, conștient sau nu, la semnalele olfactive ale altora). Comunicarea noastră este simbolică, dar ambele tipuri sînt forme de transfer de informație între organisme, lucru care rezonează puternic cu perspectiva lui Antonio Damasio (despre care am scris recent), în care cultura umană apare ca o extensie sofisticată a unor mecanisme biologice străvechi. Ipoteza lui Dunbar se înscrie în această linie de gîndire (deși nu toată lumea este de acord cu ea, firește – Daniel Everett, de exemplu), răsturnînd, în același timp, presupuneri adînc înrădăcinate în gîndirea antropologilor, lingviștilor și paleontologilor. Dunbar nu crede că limbajul a evoluat pentru transmiterea de informații utile despre mediu și eficientizarea cooperării (ipoteza „lîngă lac e o turmă de bizoni”, cum o numește ironic). Nici pentru a transmite mituri, cosmogonii sau povești („sforăitoare”!) despre strămoși. Ridiculizînd ideea că omul preistoric s-a trezit într-o dimineață preocupat de metafizică, antropologul britanic sugerează că acesta era interesat, mai degrabă, de sforăriile din propriul grup: înainte de a merge să vîneze bizonul de lîngă lac, trebuia să știe pe cine se poate baza. Cine cu cine se are bine (sau nu), cine vrea să fie șef, ce se spune despre vecinul de lîngă foc („inteligența machiavelică”) ar fi fost adevăratul motor al expansiunii limbajului, și nu interogația metafizică. În „cronologia” grooming – gossip – mitologie/religie, componentele nu sînt fenomene separate, ci soluții diferite la aceeași problemă socială: cum să menții coeziunea unui număr tot mai mare de indivizi?
De altfel, ideea lui Dunbar evocă întrucîtva fenomenul de quorum sensing, întîlnit la bacterii. Ambele sisteme par să răspundă aceleiași întrebări: cum devine posibil un „noi”? La bacterii există un prag de cvorum, dincolo de care membrii coloniei „află” unii de ceilalți și încep să se comporte ca un întreg; la oameni există praguri cognitive și sociale dincolo de care simpla cunoaștere directă nu mai este suficientă/posibilă. În ambele situații, colectivitatea apare numai prin circulația unor informații care îi permit individului să afle ce face grupul. Dar apariția colectivului este doar un prim pas. Pentru a se menține și a crește dincolo de limitele relațiilor directe, acesta are nevoie și de mecanisme simbolice de coeziune: identități comune, ritualuri, ideologii, mituri, religii. Fără acestea, sugerează Dunbar, societățile mari din lumea modernă s-ar dezintegra. Abordarea lui – echilibrată, benignă – este una funcțională, nu morală. Nu se fac evaluări vizavi de grooming, gossip și limbaj („bune”/„rele”) și nu se urmărește stabilirea unei relații între acesta din urmă și adevăr – lucru care poate să nu convină într-o tradiție în care logosul, revelația, rațiunea atîrnă greu în bagajul cultural. Limbajul e, pur și simplu, un instrument de reglare socială a cooperării și conflictului, ceea ce înseamnă că e un fenomen în primul rînd adaptativ. El apare nu pentru adevăr, ci pentru relație; moralitatea e strat suplimentar ulterior. Dar, dacă limbajul nu evoluează pentru adevăr, ci pentru coeziune și reputație, atunci adevărul devine doar una dintre posibilitățile lui, nu scopul său garantat. De aici, politețea, eufemismul, tabuul, metafora, ideologia, propaganda, bîrfa și minciuna nu sînt accidente, ci extensii structurale posibile, iar Dunbar nu le trece sub tăcere, deși le dedică puțin spațiu.
Observați că acum am menționat bîrfa. Cuvîntul acesta vine, în cultura noastră, încărcat cu o negativitate pe care substantivul gossip o poartă mult mai atenuat, fiind adesea nevoie de calificări suplimentare pentru a-i accentua caracterul răutăcios. Gossip este un instrument de incluziune, un lubrifiant social. Antropoloaga britanică Kate Fox, despre care am mai scris aici, are, în volumul Watching the English, un capitol separat dedicat doar acestei arte a homeostaziei sociale. Discuțiile ritualice ale englezilor despre vreme, (auto)ironia, discreția formulărilor (Afară e uragan? E un pic vîntos. Ți-ai pierdut averea? E cam neplăcut. E război? Nu e o situație tocmai ideală), care generează și un umor fin, lasă spațiu pentru interlocutor, evită impunerea propriilor sentimente, atenuează impactul lumii. Ele sînt ecrane de protecție în spatele cărora gossip rămîne fidel etimologiei sale: godsibb era, în secolul al XI-lea, nașul de botez. Termenul se aplica persoanelor celor mai de încredere. Peste cinci secole îl găsim desemnînd grupul de femei care ajutau la naștere, în spațiu privat. Abia începînd cu secolul al XIX-lea găsim sensul disprețuitor de vorbărie, zvonuri, bîrfă (folosit, se spune, mai ales de către scriitorii bărbați). În schimb, dicționarele noastre menționează originea necunoscută a verbului a bîrfi – fie legată de vreun slavism cu sensul de „a lătra”, fie onomatopeică, în care secvența sonoră blf ar sugera ideea de „umflat”. Nimic bun, deci. Sinonime pentru verb? A trăncăni, a flecări, a pălăvrăgi, a cleveti. Traducere pentru substantiv, din dicționarul englez-român? 1. Flecar, limbut, guraliv, vorbăreț; indiscret, gură-spartă, farfara. 2. Bîrfitor, clevetitor; gură-rea, bîrfă. 3. Conversație familiară, convorbire prietenească, taifas, șuetă. 4. Cronică mondenă, știri din societate.
Dificultatea traducerii arată că fenomenul nu este perceput identic cultural, la noi bîrfa reprezentînd mai degrabă toxina dezbinării. Fără a putea fi redusă la experiența totalitară românească, această diferență pare să fi fost amplificată de ea. Observăm astfel cum aceeași infrastructură relațională poate deveni instrument de excludere și spațiu al fricii. Deși funcția rămîne aceea de gestionare a relațiilor, climatul afectiv se schimbă radical. În anumite contexte istorice și politice, zvonul și insinuarea capătă puteri enorme, producînd teroare difuză, nu solidaritate. Intrăm astfel într-un teritoriu în care problema nu mai este doar ce spunem despre ceilalți, ci în ce condiții informația încetează să descrie realitatea și începe să o deformeze, pentru că dezinformarea și minciuna nu sînt decît o schimbare de presiune în interiorul aceleiași probleme. La numărul lui Dunbar, 150, mă voi întoarce în articole viitoare, pentru că intenționez să explorez relevanța lui în sistemul de educație. Însă despre ecologia socială a adevărului, data viitoare.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto Robin Dunbar: Wikimedia Commons
