Celebra Casa de la Cascadă, proiectată de Frank Lloyd Wright pentru Edgar J. Kaufmann între 1935 și 1939, a cărei machetă poate fi admirată în holul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, pare expresia unei încrederi totale a clientului în arhitect și viziunea lui. Vizitatorii care ajung astăzi la Bear Run privesc terasele suspendate deasupra apei, aud zgomotul continuu al cascadei și observă felul în care stînca pătrunde în încăperea principală, fără a bănui că, într-o zi din vara anului 1936, întreaga construcție era cît pe ce să se oprească din cauza cîtorva bare de armătură introduse suplimentar într-o placă de beton.
În majoritatea reședințelor construite în zone spectaculoase, priveliștea este tratată ca un tablou. Ferestrele încadrează natura, iar locuitorul o contemplă de la distanță. La Casa de la Cascadă, Wright propune o atitudine fundamental diferită, generată de viziunea sa cu privire la arhitectura organică ce emerge și relaționează cu cadrul natural. În timpul vizitelor pe șantier, Kaufmann își imagina că locuința va privi cascada. Arhitectul i-a dat un răspuns care avea să intre în istoria arhitecturii: „Vreau să locuiți împreună cu cascada. Nu doar să o priviți, ci să devină o parte integrantă a vieții dumneavoastră”.
Tocmai această experiență era pe punctul de a fi compromisă în august 1936, cînd constructorii începuseră armarea principalelor console din beton armat. Inginerii consultați de Edgar Kaufmann au apreciat că armătura prevăzută în planșele lui Wright este insuficientă și au recomandat introducerea unor bare suplimentare de oțel. Clientul a aprobat modificarea fără să-l informeze pe arhitect și, cînd Frank Lloyd Wright a aflat, situația nu mai putea fi remediată. Barele dispăruseră în masa solidificată a betonului, unde aveau să rămînă pentru totdeauna, pentru că nu mai poți scoate oțelul din placă fără să dărîmi toată casa. Reacția arhitectului spune aproape la fel de multe despre omul Wright pe cît spune casa despre arhitectul Wright. Nu îl deranjează în primul rînd soluția tehnică, deși este îngrijorat că greutatea suplimentară poate să afecteze structura de dedesubt. Ceea ce îl revoltă este lipsa de încredere. În scrisoarea adresată lui Edgar Kaufmann la 27 august 1936, tonul este combativ și lipsit de orice diplomație: „Dacă plătiți pe cineva să facă acolo calculele pentru structura de beton, atunci nu mai are nici un rost ca noi să le facem aici. Sînt dispus să vă las să preluați proiectul, dar nu sînt dispus să fiu insultat… Am pus în această casă mult mai mult decît ați merita dumneavoastră sau oricare alt client, iar dacă nu am încrederea dumneavoastră, atunci la naiba cu toată povestea”.
Citită astăzi, scrisoarea surprinde prin intensitatea cu care Wright identifică proiectul cu propria persoană. În viziunea lui, modificarea unei armături pune sub semnul întrebării întreaga sa autoritate profesională. În arhitectură, autoritate înseamnă responsabilitatea de a lua decizii pe care nimeni altcineva nu și le poate asuma în locul arhitectului, iar Wright simte că această responsabilitate i-a fost retrasă fără să fie măcar întrebat.
Edgar Kaufmann ar fi putut răspunde în același registru, pentru că nu îi lipseau argumentele: inginerii îi recomandaseră prudență, investiția îi aparținea, iar răspunderea financiară apăsa exclusiv pe umerii săi. El alege însă o soluție mult mai inteligentă și îi răspunde lui Wright aproape imitîndu-i frazele, fără a-l ridiculiza, pentru a-i arăta că încrederea este o obligație reciprocă. Răspunsul lui sună astfel: „Dacă ați fost plătit să faceți acolo calculele pentru structura de beton, atunci nu mai are nici un rost să le facem noi aici. Nu sînt dispus să preiau proiectul, așa cum sugerați, și nici nu sînt dispus să fiu insultat. Nu știu cu ce fel de clienți sînteți obișnuit, însă se pare că aceștia nu sînt dintre cei pe care îi consider eu potriviți. Se pare că nu știți cum trebuie tratat un client onorabil. Am investit atît de multă încredere și atît de mult entuziasm în acest proiect, atît cît mi-a stat în putere, pentru a sprijini împlinirea demersului dumneavoastră, încît, dacă nu am încrederea dumneavoastră în această privință, atunci la naiba cu toată povestea”.
El preia aproape fiecare idee și o întoarce în oglindă, iar acolo unde Wright încheie cu celebra expresie „to hell with the whole thing”, Kaufmann o reproduce întocmai, de parcă ar fi fost o formulă de salut. Polemica devine un exercițiu de eleganță intelectuală, lipsită de sarcasm sau ironie ostentativă, o demonstrație calmă că încrederea, invocată de arhitect, este la fel de necesară și în privința clientului. Iar după această neașteptată simetrie, Kaufmann adaugă un scurt post-scriptum, pe un ton diferit: „Nu credeți că ar fi mai bine să încetăm să ne mai scriem scrisori și că îi datorați casei să veniți aici și să vedeți ce s-a făcut în realitate?”, schimbînd astfel centrul de greutate al conversației și deplasînd atenția de la orgoliile interlocutorilor spre obiectul remarcabil pe care cei doi îl construiesc împreună. Oare astfel de dialoguri inteligente, elegante și educate ar mai fi posibile astăzi, între arhitect și client, într-o situație tensionată de șantier?
Astăzi, Casa de la Cascadă este una dintre puținele clădiri care au trecut de mult dincolo de istoria arhitecturii, cîștigîndu-și un loc binemeritat în memoria culturală a secolului al XX-lea. Fiecare generație o privește din unghiuri diferite, descoperind în ea fie o lecție despre locuire, fie despre structură, despre relația interior-exterior, despre peisaj sau despre modernitate. Casa acceptă toate aceste interpretări fără să se lase epuizată de vreuna dintre ele, rămînînd vie, organică, exact așa cum și-a dorit Frank Lloyd Wright.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
