Adolfo Bioy Casares face o afirmație despre propriile sale cărți, în prologul romanului său din 1973, Dormind la soare: „Dacă mă gîndesc la cărțile mele ca la niște case, aș spune că Dormind la soare este casa în care mă simt cel mai bine”. Ea poate fi expresia unui sentiment de mîndrie al autorului față de ultima sa creație ce vedea lumina tiparului, și probabil că așa și este, dar ceea ce mă interesează la ea este asocierea insolită dintre o carte și o casă. A vedea o carte ca pe o casă în care să locuiești mi se pare o idee care merită analizată mai îndeaproape.
De regulă, autorii sînt întrebați care este cea mai bună carte a lor. Ori care este cea mai influentă. În interviuri se discută despre opere majore, recunoaștere, inovații formale și contribuții la istoria literaturii. Prin afirmația lui, Bioy Casares mută discuția într-un teritoriu complet diferit. El nu spune care este cea mai valoroasă carte a sa. Spune în care dintre ele ar locui, iar diferența este semnificativă, căci o operă poate fi admirată fără să fie locuibilă. Putem considera Procesul lui Kafka o capodoperă fără să dorim să petrecem o singură zi în lumea lui Josef K. Prea puțini dintre noi ar accepta să locuiască permanent într-o lume în care regulile sînt opace, autoritatea este invizibilă, iar vinovăția apare înaintea faptei. Putem admira forța intelectuală a romanului 1984 fără să acceptăm ideea de a ne stabili definitiv în Oceania. Există cărți extraordinare care funcționează asemenea unor peisaje aspre, vulcanice: impresionante, memorabile, imposibil de transformat în domiciliu. De altfel, menirea lor este exact opusul, atrăgîndu-ne atenția că normalitatea existenței nu este garantată definitiv și poate fi pierdută foarte ușor.
Prin contrast, criteriul propus de Bioy Casares introduce dimensiunea existențială a unei posibile relații firești și dorite dintre autor și spațiul literar imaginat. El ne sugerează că putem privi literatura ca pe un mediu de viață. Un roman încetează să fie doar un obiect cultural și devine un spațiu. Întrebarea relevantă nu mai este dacă textul e bun, ci dacă lumea pe care o descrie este suficient de convingătoare, de coerentă și de umană pentru a accepta să trăiești în ea, iar această schimbare de perspectivă este surprinzător de apropiată de arhitectură, pentru că arhitecții cunosc foarte bine diferența dintre o clădire spectaculoasă și una locuibilă. Există construcții care funcționează impecabil în fotografii, sînt aclamate de critică și devin efigii ale arhitecturii contemporane, și există construcții discrete în care oamenii rămîn și sînt fericiți. Cele două categorii se suprapun uneori, însă destul de rar. Aceeași distincție există și în literatură: în unele cărți intrăm o singură dată, cu respect și fascinație, după care plecăm definitiv. În altele revenim periodic, iar ele funcționează aidoma unei case de vacanță.
Această idee devine și mai interesantă atunci cînd observăm că Bioy Casares considera Dormir al sol cartea care îl reprezenta cel mai bine. El afirma că, dintre toate volumele sale, acesta îi era cel mai apropiat. Nu a ales La invención de Morel, romanul care i-a adus consacrarea internațională, și nici El sueño de los héroes, considerat de mulți critici una dintre realizările sale majore. A ales lumea în care se simțea acasă, în cartierul copilăriei. Poate că Bioy Casares vorbea tocmai despre această formă de atașament. Dormir al sol era lumea în care îi plăcea să se întoarcă.
Criteriul locuibilității cărții, introdus de Bioy Casares, sugerează existența unui raport diferit dintre creator și opera sa. O lume imaginară nu este doar o construcție intelectuală. Ea este și o proiecție a valorilor, a fricilor, a speranțelor și a ideilor despre viață ale autorului. A locui într-o carte înseamnă, într-un anumit sens, a accepta consecințele propriilor tale idei și această perspectivă poate fi extinsă dincolo de literatură, la arhitectură, bunăoară, unde diferența apare cu claritate.
A locui într-o creație, la modul generic, reprezintă un test mult mai sever decît a o privi. Poate tocmai de aceea multe dintre cele mai iubite spații arhitecturale sînt surprinzător de modeste. Nu sînt perfecte, nici spectaculoase. Au însă scară umană. Au rotunjimi, imperfecțiuni, rutine și locuri de întoarcere. Au copii și bătrîni, au zgomot și rîsete. Oamenii pot trăi acolo și pot fi fericiți, rămînînd ei înșiși. Celebrul arhitect John Turner lansa o întrebare tulburătoare prin anii ’70, pe care o reproduc din memorie: unde v-ați petrece vacanța, pe străduțele întortocheate din satul pescăresc și sărăcăcios Santorini sau pe bulevardele nesfîrșite și arse de soare, printre palatele magnificului oraș proiectat de Lúcio Costa și Oscar Niemeyer, Brasilia?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
