Discriminarea imaginației

Sociologul Gelu Duminică a stîrnit o amplă dezbatere publică după proba de Limba și Literatura Română de la Evaluarea Națională 2025. Într-o postare pe rețelele sociale, acesta a criticat formularea subiectului de compunere, care cerea elevilor să relateze o întîmplare dintr-o excursie. Sociologul a afirmat că se simte „dezgustat” de ignorarea realităților sociale din România, afirmînd că mii de elevi trăiesc în sărăcie și că nu au fost niciodată într-o excursie. Polemica s-a încins: discriminare din pură ignoranță sau exagerare a corectitudinii politice?

Pe de altă parte, discuția are un miez mult mai fierbinte: Cum este evaluată imaginația unui elev? Copiii, săraci sau bogați, sînt ei încurajați de școală să fie creativi sau imaginația este discriminată, supusă unui barem al Patului lui Procust?

Subiect „discriminatoriu”

Potrivit sociologului, subiectul propus pentru proba de limba română, în cadrul Evaluării Naționale, a fost „inechitabil” pentru copiii din medii defavorizate. Aceștia, susține sociologul, din lipsa resurselor financiare, nu au trăit niciodată experiența unei excursii și, prin urmare, nu au avut despre ce anume să povestească. „Recunosc, m-a dezgustat lipsa de cunoaştere a realităţilor sociale din România a celor care au făcut şi validat subiectele. Mii de elevi, dintre cei care au dat examenul naţional astăzi, nu au fost în viaţa lor într-o excursie. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit, ci doar pentru că familiile lor sînt prea sărace pentru a-şi permite o astfel de cheltuială. Mulţi dintre ei sînt rupţi de munca cîmpului, îngrijirea animalelor, trebăluit prin casă sau în orice altă activitate prin care-şi pot ajuta familia să dea «brînci la sărăcie». Da, copiii ăia sînt «invizibili» pentru un sistem strîmb şi slab echitabil şi primesc o calitate mult mai slabă a educaţiei. Însă să dezvolţi un subiect prin care ceri o compunere pentru ceva care pentru 10-15% din elevi nu are un fundament în realitate şi cunoaştere e, din punctul meu de vedere, discriminatoriu. Pentru că, din start, nu oferi şanse egale”, a scris Gelu Duminică pe Facebook.

Sociologul consideră că alegerea unui astfel de subiect reflectă o lipsă de conectare la realitatea socială din România. În opinia sa, este discriminatoriu să soliciți o compunere despre o experiență pe care mii de elevi nu au avut-o niciodată, din cauza lipsurilor materiale, ceea ce le scade șansele de a performa în mod egal. Pentru a sublinia diferența de perspectivă, Gelu Duminică a propus un exercițiu de imaginație: cum ar fi reacționat elevii din orașele mari dacă subiectul ar fi cerut o compunere despre o zi de muncă alături de părinți, la cîmp? „Închipuiți-vă cum ar fi fost pentru elevii din marile aglomerări urbane dacă subiectul ar fi fost centrat pe «o zi petrecută cu părinții la munca de pe cîmp»”, a scris el.

Reacții virale și mărturii ale profesorilor

Postarea inițială a sociologului a adunat peste 110.000 de vizualizări și a generat numeroase reacții. Mai mulți profesori i-au trimis mesaje, confirmînd că elevii din medii vulnerabile au întîmpinat dificultăți reale în redactarea compunerii. Potrivit acestora, unii elevi nu au scris nimic, alții au scris despre activitățile din „Săptămîna altfel” sau despre cum duc vaca la păscut. Doar foarte puțini au reușit să-și imagineze o excursie, pentru că „nu știau ce înseamnă cu adevărat acest concept”.

„No, și mie mi-ar fi fost greu să vorbesc despre București la 14 ani. Nu de alta, dar l-am văzut prima oară la 20”, a scris, drept replică, sociologul.

Compunere sau autobiografie?

Desigur, reacțiile nu au fost doar de susținere. Unii comentatori au considerat exagerată critica sociologului, subliniind că a fost vorba de o compunere, iar imaginația ar fi putut suplini lipsa experienței personale. „Haideți, domnule Duminică, chiar avem de cîrcotit cîte ceva mereu? A fost cel mai ușor subiect din ultimii zece ani și spun asta din perspectiva unui părinte al cărui copil tocmai a dat azi acest examen. Nu este doar despre experiențe personale, poți să ai și imaginație. Dacă se dădea mesaj liric sau dramatic ați fi spus că cei din rural sînt dezavantajați pentru că pe la școlile de acolo nu prea s-a auzit de așa ceva... Și dacă li se spunea că excursia era pe Lună, cine mai era dezavantajat?”, a scris o doamnă. Alții au adăugat că, în cazul unor subiecte despre viața la țară, elevii din mediul urban ar fi fost, la rîndul lor, dezavantajați.

Gelu Duminică a revenit cu o clarificare și a explicat unde, în opinia sa, constă nedreptatea reală: nu în faptul că unii nu au fost în excursii, ci în diferența de condiții necesare pentru a rezolva subiectul. „Nu e vorba despre ce au învățat, ci despre ceea ce s-a evaluat. Pentru a rezolva cerința UNICĂ, unii au nevoie de A + B (experiență personală – exprimare scrisă), alții, din vini pe care ei nu le au, au nevoie de A + B + C (ei mai au nevoie și de imaginație).” Gelu Duminică a propus ca subiectele de examen să fie mai incluzive, astfel încît toți copiii, indiferent de contextul social, să aibă șanse egale de a se exprima. Exemple de alternative ar fi existat: „o zi cu prietenii mei”, „ce vreau să mă fac cînd voi fi mare”, „un om pe care îl admir”, teme care nu depind de accesul la o anumită viață sau clasă socială.

Este compunerea discriminatorie?

Dezbaterea stîrnită de subiectul de la Evaluarea Națională, deși pornită de la discriminarea socială, a scos de fapt la iveală probleme mai adînci din sistemul educațional românesc: cît de încurajată este creativitatea elevilor și cum anume este evaluat talentul în școală? Problema nu e că subiectul presupunea o compunere despre o excursie, ci că mulți elevi nu sînt pregătiți să distingă între relatarea personală și ficțiune narativă, tocmai pentru că școala le cultivă prea puțin mecanismele scrisului creativ.

În privința „discriminării”, atunci cînd vorbim despre o compunere, imaginația este, de fapt, una dintre cele mai democratice forme de expresie umană. Nu costă nimic, nu ține de clasă socială și, în multe cazuri, tocmai copiii lipsiți de resurse reale sînt forțați să își dezvolte o bogată lume interioară ca formă de compensare. Cunoaștem fiecare, cred, povești cu copii care nu au jucării, dar își creează singuri, din două bețe, un joc Star Wars sau dintr-o șosetă umplută cu cîrpe o păpușă. Este ceva extrem de trist să vezi un copil care e nevoit să își încropească, din te miri ce, un vis. Însă, de multe ori, tocmai realitatea crudă a lipsurilor materiale este cea care dezvoltă imaginația.

Însă școala românească este capabilă să transforme această abilitate, nefericit obținută, în combustibil narativ? Vorbind despre subiectul de la Evaluarea Națională, un copil sărac ar fi putut să scrie o compunere extraordinară despre o excursie pe care n-a trăit-o: „N-am avut niciodată bani să plec într-o excursie, dar în imaginația mea, aceasta ar fi fost...”. Acest elev dezavantajat, care ar fi fost îndrumat în școală, ar fi putut produce un text memorabil, chiar mai profund decît o simplă relatare despre o ieșire banală.

Potrivit sociologului, un copil care n-a fost niciodată într-o vacanță trebuie să „construiască” întreaga lume a textului de la zero: să-și imagineze nu doar contextul, ci și emoția, dinamica, detaliile. Însă asta nu este imposibil dacă școala i-ar fi dezvoltat mecanismul imaginației. Același lucru este valabil și în cazul copiilor ai căror părinți își permit să-i ducă în tot felul de excursii. Aceștia au acces imediat la conținut concret, nu trebuie să „inventeze” nimic, doar să relateze. Însă o compunere cere mai mult decît o simplă relatare. O compunere cere imaginație.

Creativitate sau barem

Apreciază sistemul educațional din România creativitatea sau merge pe „barem”? Dacă evaluarea se face mecanic („ai relatat o excursie – bifat”), atunci copilul care se bazează doar pe imaginație va fi clar dezavantajat. Dacă, dimpotrivă, evaluatorul e deschis și apreciază mai mult talentul și curajul de a imagina o călătorie, atunci nu doar că nu mai e vorba despre un subiect discriminatoriu, ci chiar de încurajarea acestui atu al copilului de a crea o poveste. Problema este că nu toți profesorii sînt la fel de receptivi la nuanță sau profunzime, iar sistemul educațional din România nu este un sistem care să se remarce prin empatie sau flexibilitate.

Într-un context rigid, da, un copil cu imaginație și creativ riscă să fie „penalizat” pentru nu s-a încadrat în barem. Într-o școală care nu încurajează deschiderea minții către imaginar, un copil care nu a fost niciodată într-o excursie s-ar putea bloca, de teama că nu știe ce să scrie.

„Ce anume evaluăm?“ – aceasta e de fapt întrebarea care ar trebui să stea în centrul oricărei probe de examen. Dacă într-o compunere este evaluată imaginația, atunci orice temă este valabilă. Imaginația nu este un subiect discriminatoriu. Nu este un lux. Un copil sărac, dar care scrie sincer despre sărăcie, dacă este învățat alchimia prin care realitatea e transformată în vis, este încurajat să-și dezvolte potențialul de scriitor. Însă într-un sistem rigid, care evaluează după șabloane, sinceritatea și visul pot deveni riscante. Iar imaginația poate fi discriminată, în favoarea baremului.