Am pornit pe un traseu nou din Bucegi. Un drum pe care nu l-am mai făcut niciodată pentru că nici nu apărea pe hărțile mai vechi. Cu siguranță, a fost dintotdeauna o potecă pe acolo pentru ciobani, dar marcarea ei turistică s-a făcut probabil mai recent. De fapt, e o scurtătură între zona Peștera și așa-numitul Drum al Grănicerului de pe culmea vestică a Bucegilor. Am plecat de lîngă stația telecabinei, pe drumul clasic care urcă pe Obîrșia Ialomiței pînă la Omu. Foarte curînd am lăsat acea potecă marcată cu bandă albastră și ne-am abătut la stînga pe drumul marcat cu triunghi roșu. Am lăsat în dreapta și o altă cărare (marcată la rîndul ei destul de recent, cred, cu punct roșu) care se avînta în serpentine abrupte spre culmea și șaua Doamnele, noi avînd de urcat mai la stînga, spre muntele și vîrful Bătrîna. Prin șaua Doamnele ar fi fost un drum mai lung, spre Bătrîna era mai direct.
Peste tot acum, în Bucegi, sînt panouri care te avertizează că treci printr-o „zonă frecventată de urși”. O atenționare care pe mulți îi sperie foarte tare. Fără să fim panicoși, cînd treceam prin zone cu vegetație mai deasă, din timp în timp dădeam cîte un strigăt, preventiv, ca să știe și eventualul Moș Martin că pe acolo trec niște oameni. Să nu ne surprindem reciproc. Am trecut pe lîngă o stînă cu niște rufe roșii puse la uscat. Cîinii ne-au lătrat de la mare distanță. Apoi am auzit foarte vag niște voci de oameni, fără să ne dăm seama de unde vin. Pe aceeași potecă, undeva deasupra noastră, mai erau niște excursioniști.
Am ținut poteca, destul de aproape de firul văii, iar cînd am ajuns la locul unde ar fi trebuit să fie cascada Doamnele, am constatat că nu e nici o apă. Era spre sfîrșitul verii și valea Doamnele secase. Ne bazasem pe apa aceea, dar mai aveam niște ceai cu noi și, oricum, drumul nu era atît de lung încît să ne facem probleme cu setea. Era soare, dar nu foarte cald, iar urcușul se dovedea rezonabil. Cînd cărarea a cotit-o spre sud, am zărit trei oameni care se întinseseră pe iarbă. Erau doi părinți cu un băiat, care obosiseră. Dinspre ei ne venise mai devreme acel zvon de glasuri. Trecînd pe lîngă ei, am schimbat cîteva vorbe. Ca și noi, voiau să ajungă în culme, să urmeze Drumul Grănicerului spre sud pînă în Șaua Strunga și apoi să coboare la Padina.
Mergînd mai departe, am ajuns la intersecția cu acel drum pe care acum o sută și ceva de ani patrulau grănicerii, între Șaua Strunga și vîrful Omu și mai departe, pînă la Pichetul Roșu, la hotarul dintre România și Imperiul Austro-Ungar. Pe alocuri, poteca aceea e destul de lată, amintind de drumeagul pe care, pe atunci, se putea transporta un tun pe afet, tras de cal. Ne-am abătut, cale de vreo zece minute, și spre vîrful Bătrîna unde e un refugiu din fibră de sticlă, ca o jumătate de minge de fotbal. Am încercat să-l deschidem, să vedem cum arată înăuntru, dar nu ne-am descurcat cu zăvorul, care ni s-a părut înțepenit, așa că ne-am lăsat păgubași. În ciuda vîntului puternic care bătea acolo, pe creastă, am scos marele binoclu din rucsac, să vedem mai bine valea, culoarul Rucăr Bran care, la acea oră a după-amiezii, era scufundat într-o lumină albăstruie. În vale aveam de deslușit cîteva obiective binecunoscute nouă. În vreme ce încercam să ținem binoclul drept, ne-am trezit cu două făpturi lîngă noi, apărute ca din pămînt, doi tineri, un băiat și o fată, echipați cu hanorace negre și bețe de trekking. Fata, o figură nordică, spălăcită, cu ochi inexpresivi, m-a rugat într-o română ezitantă să mă dau la o parte pentru că vrea să vadă ce e înăuntrul refugiului. I-am spus că e greu de deschis, dar ea a dat din mînă a neîncredere și s-a înfipt cu umărul în ușă, smucind zăvorul de vreo două ori cu o energie de care n-ai fi crezut-o în stare. Într-o clipită, a dat ușa de perete. Ușor mirat, am apucat și eu să arunc o privire la priciurile supraetajate în care ar fi încăput să doarmă cel puțin zece oameni cu saci de dormit, înainte ca fata să închidă ușa brusc și să tragă zăvorul înapoi, cu aceeași energie cu care îl deschisese.
Noi ne-am reluat căutările cu binoclul și am mai zăbăvit acolo vreo cîteva momente. Cînd ne-am hotărît să plecăm, am observat că în urma noastră veneau și cei trei membri ai familiei pe care o depășiserăm, iar privind în zare spre poteca pe care urma să ne continuăm drumul, am zărit două mogîldețe negre la o distanță foarte mare, care înaintau rapid pe succesiunea de culmi înierbate. Să fi fost cei doi tineri, ne-am întrebat, se putea să fi ajuns pînă acolo? Punînd binoclul la ochi, am avut confirmarea că, într-adevăr, ei erau. Și nu trecuseră mai mult de cinci minute de cînd fuseseră lîngă noi. Ceilalți trei turiști se uitau și ei într-acolo. „Ați văzut ce tare mergeau cei doi“, – ne-a întrebat bărbatul, la fel de uimit – „au trecut pe lîngă noi.” „Doar n-or fi vîrcolaci” – am glumit eu. „Ba da, domnule, vîrcolaci erau, numai așa se explică” – a încuviințat omul cu un zîmbet ușor crispat. Carevasăzică, am rîs noi pe urmă, ne-am temut de urși și am dat de „oameni-lupi”.
Am pornit mai departe pe creste, spre Șaua Strunga. Sub aceasta, cum cobori spre Padina, s-a construit un refugiu de lemn, cu verandă și acoperiș în două ape, de o formă mai firească decît a celui de pe vîrful Bătrîna. Acesta avea zăvorul ușor de deschis, așa că am intrat. Înăuntru era foarte curat, pe o măsuță se afla o sticlă pe jumătate plină cu apă, iar pe o policioară erau așezate un caiet de impresii și o Biblie. Deasupra lor era chiar și o priză pentru încărcat telefoane, care cine știe cum se alimenta, poate cu baterii solare. Părea un loc primitor. Paturile suprapuse, din scînduri, erau curate. Dar pe două dintre ele era cîte un rucsac. Cineva se instalase deja acolo. Atunci am observat că pe afară se învîrteau cei doi tineri. Ieșind, chiar am dat nas în nas cu ei. Fata mi-a spus atunci, în aceeași română aproximativă ca și prima dată, că s-au hotărît să se instaleze peste noapte acolo. „Foarte frumos” – i-am răspuns.
I-am lăsat la refugiu și am luat-o la vale, gîndindu-ne cum o fi să petreci o noapte în acea căbănuță, chiar sub Șaua Strunga. Atunci mi-am amintit brusc că locul mai are un nume, pe care-l știu mai ales ciobanii: Strunga Dracului.
.jpg)
