O primă menționare literară a apariției unei fantome se află în Iliada lui Homer. Ahile îl visează aievea pe prietenul său mort: „Iată-i s-apropie sufletul, bietul prieten Patroclu, / El întru toate leit la stat și la ochii cei galeși / Ca și la glas și la haina purtată pe trupu-i de dînsul.” (Iliada, XXIII, 65-68, trad. George Murnu). Tot aici găsim și motivele clasice pentru care un mort face cale-ntoarsă și îi bîntuie pe cei vii: uitarea de către cei apropiați (necinstirea memoriei) și ritualul funerar neîndeplinit, care blochează sufletul răposatului între lumi; Patrocle îi reproșează lui Ahile: „Dormi și de mine uitat-ai cu totul Ahile? Eu nu sînt / Printre cei vii, ci sînt mort și-i păcat că de mine nu-ți pasă. / Pune-mă-n groapă curînd, ca așa să pot trece pe poarta / Iadului” (Ibid., 69-72).
„Teroarea ancestrală” – credința în strigoi și teama de morți – e un fenomen care se manifestă din vremuri preistorice în toate culturile lumii și care răzbește adesea dincolo de edificiul religiilor „oficiale” și al modernității. Un atavism psihologic al acestei terori e teama instinctivă că un mort (pe care îl privești de aproape) s-ar putea ridica sau deschide brusc ochii – un fel versiune funerară a agalmatoremafobiei (teama că o statuie ar putea prinde viață). Credința în „morții vii”, fie ei strigoi, moroi, vîrcolaci sau alte năluci, e explicabilă prin existența percepută a unei breșe în granița dintre cele două lumi (cea de aici și cea de dincolo), care face posibilă călătoria sufletului în ambele sensuri; și printr-un dereglaj în economia relației suflet-trup: unul accidental, în care un ritual de trecere defectuos împiedică desprinderea, după moarte, a sufletului de trup – sau unul constitutiv, cum e cazul concepțiilor arhaice în care moartea nu produce o separare netă a sufletului de trup (așa cum va produce, mai tîrziu, în religia creștină).
Chiar dacă tema învierii din morți e fundamentală în creștinism, scenele cu strigoi sînt destul de rare în Biblie. În Vechiul Testament, vrăjitoarea din Endor îl trezește din morți pe Samuel, la rugămintea lui Saul (Regi I, 28:14) – un episod izolat, care a dat vreme de secole bătăi de cap exegeților. În Noul Testament, Iisus învie morți cu cîteva, puține, ocazii: pe fiica lui Iair, mai-marele sinagogii (Matei, 9:25; Marcu, 5:41-42); pe fiul văduvei lui Naim (Luca, 7:15); și pe Lazăr, aflat deja în descompunere (Ioan 11:44). Iisus învie El însuși la trei zile după propria moarte. Iar sfinții apar și „lucrează” printre cei vii la multă vreme după ce au murit. Dar sfinții sînt, după cum spunea istoricul Peter Brown, „morţi foarte speciali”, diferiți de morții obișnuiți care îngroașă rîndurile strigoilor. Vorbind de morți privilegiați, cele mai frecvente cazuri de strigoi din Țara Românească erau depistate, în secolul al XVIII-lea, printre oamenii de rînd: pămîntul răscolit de deasupra gropii era dovada că mortul își părăsește noaptea locul de veci; mormintele boierești, în schimb, acoperite cu lespezi grele de piatră, îl scuteau pe răposatul înstărit de suspiciunea vreunei vînzoleli postume – povestea într-o lucrare apărută în 1788 italianul Stephan Ignaz Raicevich.
Biserica respinge categoric credința păgînă în strigoi. Cu unele excepții. După „nașterea Purgatoriului” (Jacques Le Goff) în secolul al XII-lea, Biserica catolică a început să tolereze sau chiar să încurajeze poveștile cu strigoi. Frecvența liturghiilor și a pomenilor (organizate de biserică) putea înlesni și scurta „sejurul” răposatului în Purgatoriu (în drumul său spre Paradis), reducînd astfel riscul ca mortul, nemulțumit de neglijența rudelor, să revină ca strigoi. La creștinii ortodocși, practica afuriseniei ia avînt între secolele XVI și XVIII. Se considera că sufletul celui anatemizat nu se poate desprinde de corp după moarte, pentru a trece în lumea cealaltă. Ca atare, cadavrul cvasi-însuflețit nu putrezea, iar mortul era nevoit să zăbovească printre cei vii (ca strigoi). Pentru a-și elibera morții (și pe sine) de acest neajuns, familia celui afurisit se vedea obligată să-i plătească preotului o slujbă de dezlegare (Matei Cazacu, Minuni, vedenii și vise premonitorii, în trecutul românesc, , editura Sigma, 2003).
La 1 martie 1775, Maria Tereza interzice prin edict imperial persecuțiile împotriva vrăjitoarelor și dezgroparea cadavrelor bănuite de vampirism, sprijinindu-se pe raportul amănunțit al medicului militar Georg Tallar. Acesta a constatat că majoritatea viziunilor cu strigoi se petreceau în timpul posturilor mari, cînd românii mîncau vreme de șase săptămîni doar ceapă, usturoi, ridichi, sfeclă și varză fierte în apă, fără pic de grăsime, ceea ce explica vedeniile, „delirul de înfometare” și chiar orbirea temporară – simptome care treceau de îndată ce postitorii reveneau la o dietă normală. Un alt „ghostbuster”, medicul german Andreas Wolf, relatează îngrijorat despre graba cu care moldovenii își îngroapă morții la nici măcar opt ore de la presupusul deces (neatestat medical). În cuvintele sale: „despre moartea aparentă (asfixia) nimeni nu vrea să știe nimic, și îndrăznesc să spun, nu fără temei, că mulți ipohondrici, multe țiitoare isterice de care nu se simte lipsă în Moldova, au fost îngropate încă fiind în viață”. Ceea ce explică poziția nefirească în sicriu – cu fața în jos, bunăoară – a trupurilor celor bănuiți că ar fi strigoi.
În România, cel puțin, credința în vampiri nu a apus nici chiar în vremea comunismului. În anul de restriște 1982, la Editura Dacia din Cluj apărea volumul alcătuit de profesoara Maria Ioniță intitulat Cartea vîlvelor. Legende din Apuseni – o formidabilă colecție de legende povestite de țăranii din Munții Apuseni despre vîlve, spiriduși, balauri, „zgrimințeși“, oameni-lup, ursitori, zmei, „căpcîni“, strigi și vîntoase – făpturi la fel de prezente în imaginarul locului precum Ceaușescu, adevăratul vampir care „sugea sîngele poporului”, în viețile noastre.
.jpg)
