Revin asupra istoriei destul de neclare a cuvîntului ciubuc, mai exact asupra evoluției sale semantice către accepțiile colocviale „bacșiș” și „cîștig ilicit”. În ziarele din perioada interbelică, termenul apărea destul de des, fie cu sensul „pipă cu țeava lungă” (mai ales în evocări ale trecutului), fie ca denumire a ornamentelor arhitecturale în formă de dungi în relief sau a diferitelor tipuri de batoane și bastonașe. Foarte frecvente erau anunțurile despre vînzarea mangalului în ciubuce: „mangal tufănică, ciubuc, 3 lei kg în saci” (Dimineața, 25.12.1934); descrierea tehnică a produsului era, de altfel, reglementată încă de la începutul secolului: „Cărbuni de lemn (mangal). Vor fi fabricaţi din crăci tinere de cer sau tufan, bine carbonizate, formînd ciubuce compacte de 2-5 cm în diametru” (Monitorul Oficial, 16.12.1914). Tot în formă de bastonașe erau diferite dulciuri: „ciubuce de ciocolată” (Cuvîntul, 27.03.1938), „ciubuce de zahăr” (Monitorul Oficial, 4.08.1942), „ciubuc de zahăr ars” (Curentul, 12.12.1941), „alviță și ciubucuri” (Dimineața copiilor, 14.12.1938).
Cum vechile lulele cu țeavă lungă nu mai erau la modă, termenul ciubuc ajunsese să desemneze și muștiucul: „țigara o înfipse în ciubuc” (Universul, 28.07.1930). În acest context începea să-și facă apariția, cum am văzut, folosirea cuvîntului cu sens figurat, denumind un mic cîștig întîmplător, adesea ilegal. E foarte posibil ca acest sens să fi circulat cu mai mult timp în urmă, dar pur și simplu să nu fi fost înregistrat în scris. Apariția sa bruscă în presă, în medii orășenești, în legătură cu jocurile de noroc și cu practicile gazetărești imorale, pare totuși să indice o inovație semantică aparținînd chiar acelei epoci, un fenomen de „modă lingvistică”. Un articol din Gazeta Transilvaniei – „Mentalitatea ciubucului“ – atribuia cuvîntului o proveniență bucureșteană recentă și îl considera un indiciu negativ al moralei sociale: „Viaţa de Bucureşti a creat un anumit jargon al străzii, care e mereu în prefacere, evoluează şi dacă ani nu dai prin Bucureşti, constaţi că ai rămas «demodat». [...] Dar dacă «bancurile şi iordanele» vor să trădeze starea de spirit, vioiciunea mucalitului bucureştean, adesea simpatic – nu tot aşa e cu «ciubucul»” (23.12.1944).
În primele sale apariții scrise, cuvîntul ciubuc cu sensul „cîștig ilicit” era aproape întotdeauna pus între ghilimele, fiind prezentat – ca și derivatul ciubucar – ca o noutate argotică pitorească. În articolele despre tripouri, ciubucarul era descris ca personaj marginal, minor, apropiat de chibiț: un ins care adună resturi de pe masa de joc, care primește mici recompense pentru a aduce clienți noi sau pentru a nu dezvălui măsluirea jocului. Cuvîntul era folosit frecvent și în presa sportivă sau în rubricile de sport din ziare. Se referea, pe de o parte, la banii obținuți din meciuri trucate; pe de altă parte, la cei primiți ca mită de gazetari: „ciubucul reprezintă bacșișul dat de diferite grupări sportive unui gazetar, pentru a mistifica opinia publică” (Gazeta sporturilor, 6.04.1941). Ciubucul răsplătea și reclama mascată: „o să creadă lumea că am luat vrun «ciubuc» de la «Cortina» să-i fac reclamă” (Sportul Capitalei, 22.10.1940). Judecata confraților asupra respectivelor practici era cît se poate de aspră: „«ciubuc» este un termen utilizat la periferia presei, pentru a desemna micul bacşiş cu care se alege uneori scribul de ultima speţă, în schimbul unei laude în vreo fiţuică, sau atunci cînd se află în postura cîinelui căruia îi arunci o bucăţică de zahăr ca să nu mai latre” (Semnalul, 22.04.1945).
Originea noului sens nu era clară nici pentru vorbitorii de acum aproape un secol. Într-un scurt articol, ziaristul Sandu Vornea trecea în revistă diverse ipoteze etimologice: ciubuc ar fi evocat banii obținuți prin „tapare” („De unde o fi venit expresia aceasta, nu prea ştim. Poate de la «Dă-mi de o ţigare»”), ar fi putut proveni de la un personaj cu același nume („Ciubuc avea o bandă de ciubucari”) sau – explicația preferată – s-ar fi legat metaforic de denumirea bastonașului de zahăr: „Mai sigur este însă că «ciubuc» vine de la acel baston de zahăr colorat [...]. Aşadar, ceva dulce, o... «delicatesă», un desert, peste drepturile cuvenite...” („Ciubuc şi ciubucarii săi”, în Semnalul, 17.09.1947).
În istoria ciubucului mai trebuie integrată o atestare izolată, dar importantă pentru că apare la un autor atent la argoul epocii sale. În Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu I. Caragiale (într-un fragment publicat mai întîi în 1926, în Gîndirea), personajul Pirgu le taie vorba amicilor, printr-o replică de minimalizare disprețuitoare a discuțiilor acestora: „Ia mai lăsaţi, nene, ciubucele astea, ne întrerupea sastisit Pirgu, să mai vorbim şi de muieri”. În acest context, forma ciubuce pare să aibă un alt sens neconsemnat de dicționare: „fleacuri, mărunțișuri”. În notele la volumul Mateiu I. Caragiale, Opere (2001), Barbu Cioculescu propune o explicație: „Ciubuc, termen argotic, cu originea în ornamentele arhitecturale ce nu aveau rosturi funcţionale – deci «fără rost»” (p. 809). De fapt, nu putem fi siguri care obiect va fi stat la baza metaforei (ornamentul arhitectural sau mai curînd bețigașul de mangal, muștiucul, bastonașul de zahăr?), dar e probabil ca acesta să fi fost ales în temeiul lipsei sale de valoare și de importanță.
E posibil ca acest sens să reprezinte o fază intermediară către semnificația de „cîștig mic”, „ciupeală”. Înainte de a fi necinstit, ciubucul e mic, sau cel puțin e prezentat eufemistic ca inofensiv, neînsemnat...
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
.jpg)
