În discursul susținut pe 23 septembrie în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (AGONU), președintele american Donald Trump a afirmat că „a dus la încheierea a șapte războaie interminabile” – o exagerare clară, deși administrația sa a contribuit la încheierea păcii în mai multe conflicte regionale. Trump a criticat apoi ONU pentru lipsa sa de acțiune. „Tot ceea ce pare să facă Organizația e să scrie cîte o scrisoare în termeni foarte duri, iar apoi să nu dea niciodată curs acelei scrisori”, a spus el. „Sînt vorbe goale – iar cuvintele goale nu rezolvă războaiele.”
Mă doare să recunosc că, în mare, are dreptate, în ceea ce privește rolul actual al ONU în materie de pace și securitate. După cum o arată războiul din Ucraina și distrugerea Fîșiei Gaza și a locuitorilor ei, ONU este neputincioasă atunci cînd cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate sînt în dezacord. Rusia și China se opun prin veto oricărei încercări de a trage la răspundere Rusia pentru invazia la scară largă din Ucraina, în timp ce Statele Unite blochează acțiunea globală colectivă de protejare a palestinienilor și de instaurare a unei securități durabile pentru Israel și pentru o Palestină în curs de formare.
Trump a vorbit despre „potențialul extraordinar” al ONU. Dar nimeni nu ar trebui să se lase păcălit: politica sa externă contravine flagrant literei și spiritului Cartei ONU. El este un realist de modă veche care, la fel ca președintele rus Vladimir Putin și președintele chinez Xi Jinping, prețuiește suveranitatea națională și interesul propriu mai presus de orice. Dacă dorește să invadeze sau să exercite constrîngeri economice asupra altor țări – sau să distrugă nave în apele internaționale pentru că se presupune că transportă droguri ilicite – o va face.
În mod surprinzător, în timpul discursului lui Trump, mulți lideri mondiali au rîs atunci cînd era cazul și au aplaudat la momentele potrivite, lingușindu-l pe președintele american în public pentru a-și spori șansele de a încheia acorduri cu el în privat.
Desigur, SUA au mai ignorat Carta ONU, angajîndu-se în războaie prin intermediari în întreaga lume în timpul Războiului Rece și, mai ales, invadînd Irakul în 2003. Cu toate acestea, a existat o ordine economică și de securitate internațională, cu reguli, instituții și procese, care a făcut față crizelor globale, adesea cu succes. Cu toate defectele ONU, o întoarcere la politica echilibrului de putere din secolul al XIX-lea, fără restricții privind utilizarea forței, ar fi mult mai rea.
Așadar, ce urmează? Mulți lideri din lumea afacerilor, reprezentanți ai grupurilor religioase, think-tank-uri, instituții educaționale, științifice și organizații filantropice s-au întîlnit, în paralel cu AGONU, pentru a discuta posibilele răspunsuri la această întrebare. În New York au avut loc nenumărate reuniuni în care s-au vehiculat idei despre cum ar putea arăta o nouă ordine internațională.
Această activitate haotică și descentralizată se aseamănă cu diversele reuniuni care au avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în ajunul Conferinței de la San Francisco din 1945 care a dus la înființarea ONU. Lumea de astăzi este mult mai complexă: numărul țărilor membre ale ONU aproape s-a cvadruplat, iar domeniul actorilor nestatali capabili de acțiuni globale eficiente s-a extins în mod dramatic. Și totuși, efervescența e cea care contează.
Susținătorii de lungă durată ai reformei ONU văd două mari posibilități de schimbare. Una este o ordine internațională organizată și condusă de puteri medii – în momentul de față, practic, orice țară care nu este nici o mare putere, nici un stat mic. A doua opțiune, care ar putea coexista cu ordinea puterilor medii, e un aranjament flexibil, neoficial, creat de coaliții intersectate de state și actori nestatali, axate pe contracararea amenințărilor și pe producerea de schimbări benefice la nivel subregional, regional și global. Gîndiți-vă la asta ca la plăcile suprapuse ale unui tatu.
În perioada imediat următoare, pe măsură ce diplomații demarează acțiunile stabilite în urma AGONU, propun două seturi de reuniuni între țările-cheie pentru a găsi un mod în care lumea să-și poată desfășura activitatea diplomatică fără sau, eventual, în paralel cu SUA.
Primele reuniuni ar trebui să aibă loc între China, Japonia, Germania, Regatul Unit, Franța, Italia, Canada și Coreea de Sud, care, împreună, asigură aproape 50% din bugetul general al ONU. SUA au fost mult timp cel mai mare finanțator al ONU; partea lor din bugetul general pentru 2025 este evaluată la 22%, adică aproximativ 820 de milioane de dolari. Dar organizația va primi probabil doar o fracțiune din această sumă, avînd în vedere ordinul executiv al lui Trump care impune o revizuire a finanțării și implicării SUA în ONU.
Aceste opt țări ar trebui, prin urmare, să ia în considerare convocarea Adunării Generale a ONU în altă parte pentru următorii ani, ceea ce ar reduce influența diplomatică a SUA și ar garanta că toți delegații pot participa la sesiunea anuală. Și ar sublinia totodată că, spre deosebire de Trump, care și-a exprimat clar disprețul față de „globalism”, majoritatea guvernelor lumii încă mai cred în reguli care limitează suveranitatea națională în scopul organizării unui răspuns colectiv la amenințări existențiale.
În calitate de al doilea cel mai mare finanțator al ONU, China ar putea încerca să organizeze AGONU la Beijing. Dar un rezultat mai probabil ar fi rotația reuniunii între orașele care găzduiesc diverse organizații regionale și ale Națiunilor Unite: Geneva (sediul european al ONU), Bruxelles (Uniunea Europeană), Jakarta (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), Addis Abeba (Uniunea Africană), Riad (Consiliul de Cooperare al Golfului) și Montevideo (Mercosur).
Liderii G20, mai puțin China, Rusia și SUA, ar trebui, de asemenea, să se întîlnească. Acest grup de puteri medii – Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Indonezia, India, Arabia Saudită, Turcia, Africa de Sud, Brazilia, Mexic, Argentina, UE și UA – ar putea lua măsuri, așa cum au subliniat Daniel D. Bradlow și Robert H. Wade, pentru a face G20 mai reprezentativ. S-ar putea ca cele aproximativ 170 de țări care nu sînt membre G20 să nu fie dispuse să aprobe extinderea sferei sale de influență, dar grupul își poate spori responsabilitatea față de comunitatea mondială.
După cum a scris recent Stewart Patrick de la Carnegie Endowment for International Peace, „lumea creată de America va lua sfîrșit”. Cu toate acestea, guvernanța multilaterală va continua. Patrick descrie un sistem de guvernanță globală și regională care cuprinde „mii de organizații interguvernamentale, tratate, acorduri consultative, organizații regionale și subregionale, grupări cu mai multe părți interesate, curți și tribunale internaționale, organisme mondiale de stabilire a standardelor și rețele transnaționale de întreprinderi, ONG-uri, experți și autorități subnaționale”. Rămîne de văzut dacă, cum și sub conducerea cui vor putea produce toți acești actori decizii clare și acțiuni globale eficiente. Dar jocul deja a început.
Anne-Marie Slaughter, fost director de planificare politică în cadrul Departamentului de Stat al SUA, este CEO al think-tank-ului New America, profesor emerit de Politică și Afaceri internaționale la Universitatea Princeton și autoarea cărții Renewal: From Crisis to Transformation in Our Lives, Work, and Politics (Princeton University Press, 2021).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto ONU: Wikimedia Commons
.jpg)
