Încă nu știu dacă să scriu doct, „științific”, despre strigoi sau într-un stil anecdotic. Și am această dilemă fiindcă, în sinea mea, vă spun sincer, nu știu dacă strigoiul a existat în realitate (era să spun, în imaginal) sau era doar produsul unei imaginații colective, de mult apuse. Poate că cel mai simplu ar fi să-l bag în sperieți pe cititor. Dar aș concura astfel posturile de televiziune, mass-media, care ne sufocă zilnic cu știri apocaliptice.
În cultura arhaică a românilor, strigoiul, vîrcolacul, vampirul desemnau aceeași ființă terifiantă care îi chinuia, în fel și chip, nu doar pe oameni, ci și animalele. În Bucovina i se spunea vidmă. În Ardeal și Oltenia, moroi. O definiție concisă a strigoiului o dă Tudor Pamfile, un clasic al etnografiei românești: strigoiul e un „duh rău întrupat în om viu”. Strigoiul provocînd multă suferință, tulburînd echilibrul comunitar al satului, era util să-l recunoști din timp și să iei măsurile profilactice patentate. Existau mai multe semnalmente ale strgoiulului: putea fi recunoscut încă de la naștere, dacă cel proaspăt ivit pe lume purta pe cap tichie, căiță sau corpul îi era învelit într-o piele – „cămașă”. Copilul suspectat că ar fi strigoi era dus de moașă-sa pe casă sau dindărătul ei. Ca să-l salveze, moașa striga, pur și simplu, un descîntec: „Tu strigoiule / Tu strigoaico / Tu deochetorule, / Tu deoaeco, / Acolo să vă duceți, / Acolo să dormiți”. Rostea descîntecul pentru a „strica puterea strigoiului”, „iar răul se întoarcea spre folosul casei”, ne lămurește Pamfile.
Cauzele apariției strigoiului erau numeroase. Ai zice că se putea ivi din orice: un copil se năștea strigoi fiindcă el era rodul unei relații incestuoase consumate între frați sau veri primari, sau se născuse mort, sau moașa îl menise să se facă strigoi, sau fusese „întors de la țîță”, sau a fost mușcat de un țînțar în noaptea Sfîntului Gheorghe, sau s-a născut al șaptelea copil dintr-un șir de șapte feciori, sau s-a întrupat dintr-un suflet rău, sau l-a adus pe lume o babă vrăjitoare, care lucrează cu Diavolul, sau se năștea, sărmanul, copil din flori. În viziunea țăranului de odinioară, strigoiul avea chelie în vîrful capului, sau nu mînca dinadins ceapă și usturoi, sau fugea ca dracu’ de tămîie, sau în noaptea de Sfîntul Andrei îl apuca cheful să doarmă în afara casei, sub cerul liber, sau se năștea cu coadă. Cel mai întîlnit exemplar de strigoi era cel care provenea dintr-un mort. Mai ales dacă murise de tînăr, avînd parte de o moarte violentă: sinucigîndu-se sau sfîrșind într-un nefericit accident. În Eseurile sale critice, Henri Stahl observă, sagace, că strigoiul este unul care nu și-a consumat viața. Moartea l-a surprins, rămînîndu-i o parte importantă de viață netrăită. În orice caz, observ eu, strigoiul este un suflet care, din anumite motive, nu a trecut cu bine „hotarul de taină” dintre lumi, dintre aici și dincolo. A rămas suspendat între lumi, vasăzică.
Acum urmează niște detalii curat macabre. Cine se știe mai slab de înger sau are frecvent insomnii ar fi bine să pună aici capăt lecturii. Literatura lui Stephen King e apă de ploaie, o să vă convingeți imediat, prin comparație cu ce urmează să vă povestesc. Dacă murea cineva și era suspectat fie că, de-a lungul vieții, a fost strigoi, fie că acum, după moarte, se va preface într-unul, rudele îi puneau în nas boabe de tămîie sau pietricele, „ca să nu mai poată răsufla”, în urechi, să nu se lase influențat de sugestiile diavolului, în gură, „să nu mai poată spune diavolului numele neamurilor sale”. Fiindcă, da, strigoiul își bîntuia rudele, băgîndu-le în sperieți, atacîndu-le, ucigîndu-le, omorîndu-le animalele din ogradă. Cel mai sigur – brrrrr! – era să tai capul mortului suspect și să i-l așezi la picioare sau să-i înfigi o andrea, o țeapă, un par musai din carpen în inimă sau ombilic. Ideea era, probabil, ca mortul să moară odată, „să trăim și noi liniștiți!”. Existau și metode mai domestice, din recuzita tradiției creștine: prin unele zone etnografice din România o rudă mergea la cimitir, la mormîntul suspectului, cu pîine și vin. Ruda stropea mormîntul cu vin, dădea pîinea de pomană, îl bocea pe săturate, tămîia locul de veci și se întorcea acasă, împăcată că mortul familiei nu se va preschimba în strigoi.
De ce erau strigoii atît de temuți în satul românesc? Strigoii vii (cei deveniți strigoi din timpul vieții lor) deocheau, se băteau pe hotar cu limbile de la melițe, îi muțeau pe cei întîlniți în cale, își vampirizau rudele, sugîndu-le sîngele din inimă, mîncîndu-le ficații, duhul lor le părăsea corpul în timpul nopții (la miez de noapte), mai ales în noapte cu lună nouă, și se hrăneau cu oameni sau animale. Strigoii mîncau soarele și luna. Moroii, mai ales, decimau satele, provocînd boli incurabile. Bîntuiau satele, inclusiv la anumite sărbători: de pildă, în noaptea de dinaintea Sfîntului Vasile sau în cea a Sfîntului Andrei, cunoscută în popor ca „noaptea Strigoilor”. Ca și Necuratul (numit de țăranul român și Nefîrtatul, Ucigă-l toaca, Ucigă-l crucea), strigoiul putea lua o mulțime de înfățișări: de pisică, ied, purcel, cîine, șobolan. Un ochi avizat ar remarca că strigoiul nu se întrupa în animale curate, aduse odinioară ca jertfă lui Iahve, ci doar în cele socotite a fi „spurcate”. Strigoiul care lua înfățișare de animal era numit, în popor, pricolici sau tricolici.
„Bine, bine, dom’le, ne mai fierbi mult cu amănunte tîmpite? Zi odată! Ce era strigoiul ăsta?”, parcă îl aud pe cititorul care, pe bună dreptate, și-a cam pierdut răbdarea. Depinde. Un creștin ar zice că strigoiul e un suflet posedat de diavol. Un adept al lui Jung ar zice că e manifestarea inconștientului colectiv. Un specialist în etnopsihiatrie ar putea spune că strigoiul era, pentru omul arhaic, o modalitate de a-și explica evenimentele care depășeau limitele firescului, ale cenușiului cotidian. După ce v-am spăimîntat suficient, nu pot să vă las așa, cu frica în oase. Vă dau și antidotul: dacă bănuiți că veți întîlni în drumurile voastre un strigoi, să aveți la voi usturoi și o turtă de orz. Sau, și mai bine, mîncați mult usturoi înainte de a porni la drum și ungeți-vă cu el încheieturile. E clar că nimeni nu va îndrăzni să se apropie de voi. Nici strigoii, ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin lucru.
Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Țăranului Român.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
