„Efortul este esența procesului de învățare” – interviu cu David POPOVICI

David Popovici este campion olimpic și multiplu campion mondial la înot, specializat în probele de 100 și 200 m liber. Deținător al recordului mondial la 100 m liber (46,86 secunde, Roma, 2022), și-a confirmat statutul de fenomen al natației la Jocurile Olimpice de la Paris (2024), unde a cîștigat aurul la 200 m și bronzul la 100 m. În 2025, la Campionatele Mondiale de la Singapore, a reușit o nouă dublă istorică, cucerind aurul la 100 m liber cu 46,51 secunde (record european) și la 200 m cu 1,43,53. Dincolo de performanțele sportive, s-a implicat în cauze sociale. A donat o medalie de aur pentru copiii bolnavi de cancer și este ambasador al organizației Hope and Homes România. Pentru meritele sale, a fost decorat cu „Ordinul Steaua României”.

Ce anume din interiorul tău a ales, de la o vîrstă fragedă, drumul spre apă?

La început a fost întîmplare, apoi a devenit chemare. Mi-am dorit dintotdeauna să ies din mulțime și acesta a fost modul meu de a face asta. Inițial, părinții mei m-au dus la cursuri de înot pentru a corecta o problemă de postură și pînă pe la 5 ani am făcut acest sport fără ca nimeni să anticipeze că voi ajunge să fac sport de performanță. Eram un copil foarte energic și sportul era o formă sănătoasă de a consuma energia, ca pentru toți copiii.

Într-o lume grăbită să obțină rezultate, tu ai cultivat răbdarea. Ce ai descoperit în timpul scurs între antrenamente, în repetiție, în rutină?

Am avut o copilărie fericită și obișnuită, m-am bucurat ca orice alt copil de lucrurile simple, de timpul petrecut cu părinții, de timpul petrecut cu bunica, am alergat prin parcuri, am construit prietenii. Rutina și rigurozitatea antrenamentelor și a programului meu actual au fost construite în timp, cu naturalețe. Asta pentru că nu am fost presat să fac nimic fără să îmi facă plăcere. Desigur, de la un punct încolo, cînd am devenit conștient de potențial, lucrurile au intrat pe un nou făgaș. Un scop bine definit și identificarea plăcerii în ceea ce faci cred că sînt ingredientele principale pentru a cultiva disciplina, a te educa să ai răbdare și a căli voința, în încercarea, deseori istovitoare, de a da tot ce poți în fiecare zi. Depinde de fiecare dintre noi cum alege să gestioneze rutina. Pentru mine este tot ceea ce se întîmplă în jurul practicii intense, absolut necesară, și nu un obstacol în calea creației și a progresului. Apa care picură sparge gheața. Înalta performanță este destul de plictisitoare pentru că 99% din timp te antrenezi. Trebuie să găsești o modalitate de a gestiona această plictiseală.

În sport, corpul este și subiect, și obiect. El trăiește și e antrenat, suferă și performează. Care este filozofia ta despre corp? Ești în slujba lui sau el în slujba ta?

Latinii au avut dreptate cînd au spus „mens sana in corpore sano”. Sigur, corpul este în slujba ta, dacă și tu ești în slujba lui. Zi de zi, nu doar din cînd în cînd. Este forma primară de educație pe care am primit-o fiecare dintre noi și de care, din păcate, în tumultul și stresul cotidian, uneori uităm. Se numește educație fizică. Și nu trebuie să fii sportiv de performanță ca să faci asta. Pur și simplu, e nevoie să înțelegem că trebuie să avem grijă de noi pentru că sîntem cu toții blocați în aceste corpuri pentru tot restul vieții noastre.

Apa este un mediu fără margini, fără cuvinte, fără rezistență aparentă. Ce îți spune ea despre tine?

Cînd intru în apă sînt conștient că viața se reduce la ritmul respirației și mi-ar plăcea să spun că mă las în voia ei. În realitate, ca și în viață, învățăm să ne controlăm respirația, mișcările, să înaintăm din ce în ce mai rapid, învingînd rezistența ei, chiar și aparentă. Apa este indispensabilă vieții. La propriu. Pentru mine, a devenit și la figurat. Am citit cîndva ceva care mi-a plăcut și care cred că surprinde bine esența a ceea ce vreau să transmit (redau din memorie): „Firea umană este ca apa. Ia forma recipientului său”.

Ce te motivează cu adevărat?

De cînd eram copil, visam să particip la marile întreceri ale lumii și să fiu în vîrf. În realitate, este o permanentă luptă cu tine însuți, cu prejudecățile și cu limitele tale. Uite, parcursul meu ar putea să sune astfel, pe scurt. Am devenit campion național. Și am vrut mai mult. Am cîștigat și titlul european. Am știut că pot mai mult. Am devenit dublu campion mondial și am bătut recorduri. Am crezut că pot și mai mult. Am devenit campion olimpic. Și acum? – m-am întrebat și eu. Ce mai fac acum, cînd am cîștigat totul? Mă bucur! Mă bucur de ceea ce am realizat și continui să înot fiindcă îmi place enorm. Și încă ceva: continui să mă lupt, în fiecare zi, cu limitele care îmi pun piedici în dezvoltare. Fizice și mentale. Știu că pot mai mult. Așa că îi încurajez și pe alții să încerce să își depășească aceste limite, în orice aleg să facă, pentru a-și împlini propriul potențial.

Ai cunoscut succesul devreme, într-o perioadă în care alții abia încep să se caute. Ce te-a ferit de iluzia gloriei? Cum ai rămas „David” și nu doar imaginea lui?

Nu este deloc ușor să gestionezi modul în care te raportezi la succes. Celebritatea aduce o presiune covîrșitoare, așteptările sînt din ce în ce mai mari, ești tot timpul în centrul atenției, fără intimitate, și simți uneori că toată lumea asta mare vrea ceva de la tine. Ca să fiu plastic, gloria este Goliat-ul meu. Greu de învins, dar nu imposibil. În cazul meu, lucrurile au stat așa. De cînd eram mic, părinții mei mi-au insuflat niște principii sănătoase: să fiu corect, să îi respect și să îi ajut pe cei din jur și să nu abdic de la aceste principii. Cred că o educație sănătoasă și o copilărie fericită sînt esențiale în formarea fiecărui copil sau tînăr. Înainte de titluri, glorie și celebritate, sînt om. Îmi place simplitatea și încerc să rămîn ancorat în realitate, mă bucur la fel ca orice tînăr de 20 de ani de timp petrecut cu cei dragi, de experiențele cu prietenii, merg la facultate, la film, citesc, mă plimb cu bicicleta prin pădure și mă joc cu Toto, cățelul nostru.

Există o solitudine a performerului, o liniște care precedă startul. Ce se întîmplă în acele secunde suspendate, cînd ești singur în fața timpului?

Înainte de start, poate părea că ești singur. Fizic chiar ești, iar uneori nu auzi mai nimic. Și de văzut, vezi poate doar culoarul tău. Dar simți că ai în spate tot ce ai reușit să acumulezi pînă în acel moment. Simți că, practic, contează fiecare trezire înainte de răsărit ca să ajungi la bazin, fiecare picătură de sudoare de la antrenamente, fiecare încurajare sau reproș pe care le-ai primit în miile de ore de muncă. În acele momente, nu mai ești doar unul, ești suma tuturor energiilor și experiențelor acumulate.

Ce ai învățat despre tine atunci cînd ai pierdut?

Nu există un moment mai bun de autocunoaștere decît atunci cînd pierzi la o sutime de secundă. Aceste înfrîngeri sînt la fel de importante ca și victoriile pentru că în înfrîngere se naște o cunoaștere mai profundă decît în victorie. Realizezi că acea sutime de secundă înseamnă, de fapt, enorm, deși pentru cei mai mulți dintre oameni este imposibil de perceput. Pentru tine însă este, uneori, diferența între totul și nimic, între o medalie olimpică și locul 4, între agonie și extaz. Sînt ani de muncă îngropați în sutimea aia de secundă, sînt bazine întregi de transpirație și lacrimi, sînt mii de kilometri înotați. Și atunci te întrebi unde ai greșit sau ce poți îmbunătăți, astfel încît să cîștigi sutimea aia de secundă. Și sînt mulți „de ce?”, sînt și mai mulți de „dacă…” pe care trebuie să-i rezolvi în capul tău. Să te stăpînești, să o iei de la capăt. În fiecare zi. Cu speranța că mîine vei fi mai bun. Măcar cu o sutime de secundă. Practic, înveți să te învingi în aspectele acelea care te pot îngrădi.

Se spune că un campion e acela care se antrenează și atunci cînd nimeni nu-l privește.

Nu doar campionii se antrenează și atunci cînd nimeni nu-i privește. Toți facem asta, într-un fel sau altul. Și medicul se „antrenează” ani la rînd înainte să intre în sala de operație, și profesorul o face înainte să pășească în sala de curs, și zidarul, inginerul, șoferul sau actorul. Fiecare dintre noi avem scena noastră pe care ajungem să evoluăm la un moment dat în fața publicului. Depinde de fiecare cît de bine se antrenează înaintea spectacolului. Efortul este esența procesului de învățare, de modelare a personalității și de antrenare a capabilităților. Talentul nu-i suficient.

Ce ai lăsat în urmă ca să fii unde ești acum? Și ce ți-ai promis să nu pierzi niciodată?

Greu de spus. Greu pentru că, sincer, nici nu știu ce am pierdut. Sau n-am simțit neapărat că am pierdut ceva. Am ales să merg pe un drum și am făcut-o cu plăcere. Am ales să înot, la început ca o formă de joacă, așa cum alți copii vor să joace fotbal în curtea școlii sau șotron în fața blocului. Sigur că, de la un moment dat, cînd devii profesionist, apar și anumite limitări sau restricții care țin, în principal, de ritmul de antrenament, de odihnă sau de alimentație. Mulți le numesc sacrificii. Eu le numesc alegeri. Nu știu. Ce știu sigur este că altfel nu se poate face performanță. Și mai știu că nu doresc să îmi pierd niciodată libertatea. Libertatea de a decide pentru mine, de a alege ce să fac și cînd să fac, fără teama că cineva mi-ar putea limita acest drept fundamental. A trăi după un program, după niște reguli și avînd anumite obiective nu înseamnă că nu sîntem liberi. În definitiv, nu toți trăim după niște reguli? Nu toți avem un program? Nu toți ne setăm niște obiective profesionale sau personale?  Libertatea nu vine din strictețea cu care ne autoimpunem un mod de a lucra sau de a trăi, ci vine din dreptul fundamental de a gîndi și a acționa conform propriei voințe, în limitele legilor, fără teama că cineva ți-ar putea limita acest drept.

Ce înveți despre viață cînd o trăiești în sutimi?

Mă bat cu timpul de cînd mă știu. Pentru mine, timpul este cel mai dur adversar. Deși este redutabil, n-aș spune că mă tem de el, așa cum mă tem de mine. Mai ales că l-am tot învins în ultima vreme. Majoritatea oamenilor măsoară timpul în ore sau, cel mult, în minute. Cred că noi, cei care-l măsurăm de cînd ne știm în sutimi de secundă, avînd astfel privilegiul de a-l trăi atît de fragmentat, înțelegem mai repede că fiecare fracțiune de secundă contează. Că, de fapt, totul se poate schimba într-o sutime de secundă și că, deși este ireversibil, aproape întotdeauna primești și șansa a doua.

Există un ideal personal spre care tinzi?

Nu sînt în fiecare zi chiar cea mai bună versiune a mea, deși încerc. Idealul către care tind este echilibrul. Înotul este doar meseria mea, iar a cîștiga sau a pierde face parte din ea. Eu îmi doresc să fiu mai mult decît atît. Mi-ar plăcea să fiu o voce a celor care nu au una, o voce pentru oamenii care au nevoie de ajutor. Cred cu adevărat că îmi pot folosi imaginea pentru a avea un impact real.