Ideea filozofului Nick Bostrom, detaliată luna trecută, potrivit căreia viața noastră ar fi o simulare rulată pe un supercomputer cosmic de o civilizație ultra-avansată din viitor, îl face pe orice om care o aude pentru prima dată să se întrebe dacă aceasta înseamnă cumva că nimic din ce trăim – în primul rînd, suferința – nu mai are valoare. Și, dacă e o simulare, de ce este atît de reală?
Ipoteza vieții ca simulare externă vine însă la pachet cu reversul, tot din Statele Unite: neuroștiința modernă – sau o parte importantă a ei – descrie creierul ca pe o mașină de simulat realitatea. Nu pentru că ar primi-o pasiv, ca un computer în care se încarcă un program, ci pentru că o construiește. Simțurile aduc informații brute și incomplete din mediu, pe care creierul le transformă în percepții coerente, utile construirii de concepte; apoi face previziuni, le compară cu datele primite și le corectează atunci cînd nu se potrivesc. Percepția nu ar fi, așadar, realitate brută, ci o „halucinație controlată”, cum o numesc unii cercetători, fapt care duce la ideea că omul trăiește într-o simulare gestionată de propriul creier. Din această perspectivă, realitatea se mută dintr-un „afară” obiectiv în spațiul din spatele ochilor și dintre cele două urechi: în cap.
Toate acestea duc inevitabil la întrebarea de unde știm că ceva e real sau nu. În capitolul „Mai real decît realul” din volumul Why God Won’t Go Away / De ce Dumnezeu nu vrea să dispară (2001), Andrew Newberg, neurolog american, și Eugene D’Aquili, psihiatru și antropolog din același spațiu, aduc în discuție distincția larg adoptată de știință dintre realitatea externă (obiectivă), a ceea ce numim „lume”, și simțul interior (subiectiv) al realității, generat de ceea ce numim „sine”. Dacă le acceptăm ca singurele două moduri de existență a realității, esențial diferite unul de celălalt, atunci doar unul dintre ele poate reprezenta cel mai fidel realitatea primară. Nu pot fi ambele adevărate, unul e sursa celuilalt: „Realitatea ultimă trebuie, prin definiție, să fie sursa tuturor celor reale”. Știința este organizată pe un principiu conform căruia orice entitate sau fenomen, dacă este real, poate fi măsurat, și doar măsurătorile științifice contează. În absența unor valori numerice (obținute prin numărare, măsurare, cîntărire etc.), lucrul evaluat nu poate fi declarat real pentru că nu poate fi testat empiric. Și totuși, filozofia, literatura, poezia vorbesc cu insistență despre iubire, durere, sine, amintiri, sens, bine, frumos, despre care nimeni nu poate spune că nu există. Ele pot fi corelate științific cu diverse procese biologice, dar niciodată reduse la acestea. O tomografie SPECT în care un meloman se delectează cu „Nessun Dorma“ a lui Puccini ar reduce această arie la pete multicolore pe un monitor de computer, dar frumusețea muzicii și emoția melomanului nu ar fi mai puțin reale. Una în care subiectul mănîncă o plăcintă cu mere ar arăta ariile olfactive înregistrînd aroma de mere și scorțișoară, ariile vizuale percepînd crusta brun-aurie, centrii tactili simțind amestecul complex al texturii, iar ariile responsabile de gust procesînd savoarea dulce și plină. „În sens literal, experiența pe care ai avut-o mîncînd plăcinta e doar în mintea ta, dar aceasta nu înseamnă că plăcinta nu a fost reală”, spun autorii. Toate percepțiile există în mintea noastră. „Pămîntul de sub picioarele tale, scaunul pe care șezi, cartea pe care o ții în mîini pot toate părea categoric solide și reale, dar ele îți sînt cunoscute doar ca percepții neurologice la mîna a doua, ca licăriri și fulgerări care străbat cu viteză traseele neuronale din craniul tău.”
Dar experiențele religioase? Meditația sau rugăciunea apar, similar, ca tot felul de pete aprins colorate pe ecranul monitorului tomografului. Experimentele făcute de Newberg și D’Aquili au implicat mai mulți călugări tibetani și călugărițe franciscane. Subiecții au fost invitați să mediteze sau să se roage într-un tomograf SPECT, care a arătat clar stări mentale modificate. Asociate unor serii de evenimente neurologice observabile pe monitor (și fotografiate în carte), au apărut euforia și senzația absorbirii subiecților în ceva mai mare decît ei, cu nume condiționat cultural: călugării budiști au simțit fuzionarea cu tot restul creației, călugărițele creștine, cu Dumnezeu. Experiența mistică este reală biologic și științific, și se poate constata vizual: în momentele culminante ale stărilor de meditație/rugăciune, în AAO (aria asociativă de orientare sau lobul parietal superior posterior, responsabil cu orientarea și delimitarea sinelui față de lume) activitatea descrește drastic. „Dacă AAO nu are informații din mediu cu care să lucreze, atunci creierul nu are altă alternativă decît să perceapă sinele ca infinit și intim întrețesut cu oricine și orice simte mintea.” Autorii numesc Ființă Unitară Absolută această stare mistică ultimă în care sinele, spațiul și timpul se contopesc într-un tot nesfîrșit, nediferențiat, simțit mai real decît orice realitate, și observă că Tao, Nirvana, Unio Mystica sau Brahman-atman sînt tot atîtea nume pentru aceeași stare, descrisă identic de toți misticii din toate tradițiile religioase, de pe tot pămîntul, din orice epocă.
Pentru că așa funcționăm, comentează mai departe cei doi autori, „Dumnezeu îți poate intra în cap doar prin căile neurale”: dacă Dumnezeu există și ne apare sau ne vorbește, nu avem cum să-i experimentăm prezența altfel decît ca parte a unei redări a realității, generată neurologic. Pentru voce avem nevoie de procesarea din ariile auditive, pentru imagine – de procesarea din ariile vizuale, la care se adaugă procesarea cognitivă necesară pentru înțelegerea mesajului. Chiar și în cazul unui mesaj fără cuvinte, transmis telepatic, tot ar fi nevoie de centrele emoționale ca să ne umplem de extaz. „În consecință, Dumnezeu nu poate exista ca realitate sau concept în altă parte decît în mintea ta.” Experiențele de orice natură, spirituală sau materială, devin reale în mintea noastră prin procesare cerebrală: „Oricare ar fi natura ultimă a experienței spirituale – percepție a unei realități spirituale autentice ori doar o interpretare a funcțiilor neurologice –, tot ce e important spiritual pentru om se petrece în minte. Cu alte cuvinte, mintea este mistică în mod natural”.
Să ne prefacem că nu am citit ce poate și ce nu poate face Dumnezeu, în viziunea omului de știință, pentru că altceva e important aici. E clar că, dacă toate percepțiile există în mintea noastră, atunci nu putem expedia experiențele spirituale ca „simple” activități neurologice, pentru că atunci ar trebui să ne îndoim de toate percepțiile lumii materiale din propriul creier. Mai e clar că toate dispun de mecanisme neurale care le fac posibile. Mai observăm că, prin existența unui mecanism neural dedicat, activitatea mistică nu sugerează o abatere de la funcționarea normală a minții. Dimpotrivă, este una dintre însușirile ei constitutive, în linie cu cele vizuale sau auditive. Deci putem spune, în egală măsură, că mintea este, pe lîngă mistică (pentru că percepe transcendentul), și auditivă (pentru că poate auzi), și vizuală (pentru că poate vedea), și gustativă (pentru că poate simți gustul), și olfactivă (pentru că poate percepe mirosuri), și așa mai departe. Dar, chiar dacă aceste însușiri formează un întreg coerent, autorii nu îndrăznesc să ducă raționamentul pînă la capăt. Pe tot parcursul cărții, merg pe coji de ouă ca să evite eticheta de „mistici” (care i-ar exclude pe loc din lumea științifică americană). Ce spun ei fără echivoc e că „existența unei realități sau puteri absolute este cel puțin la fel de posibilă rațional ca și existența unei lumi pur materiale”. Nu spun că această realitate ultimă există, la fel cum se poate spune despre plăcinta cu mere. Și totuși, aceasta ar fi concluzia logică. Să vedem de ce.
A fost invocată experiența auzului, văzului, mirosului, gustului, atingerii. Dar vibrațiile din aer nu devin sunet, pentru om, decît în clipa cînd îi ating timpanul; radiația electromagnetică nu devine, pentru om, lumină, decît cînd îi intră în retină; moleculele volatile trebuie să ajungă la receptorii olfactivi pentru ca mirosul să existe; substanțele dizolvate pe limbă trebuie să ajungă la receptorii gustativi pentru ca gustul să se manifeste; stimulii mecanici trebuie să activeze receptorii tactili ai pielii pentru ca atingerea să existe. Ideea e că nimic nu apare ca real în sine, ci doar într-o relație. La fel stau lucrurile în domenii diferite de biologie: electricitatea, undele radio, fluxurile digitale nu produc nimic în sine, ci doar în măsura în care există un dispozitiv (bec, radio, televizor/computer) capabil să le recepționeze, adică să intre în relație cu ele.
Această relaționare (relativitate) a fost formalizată fizic de Einstein, care a arătat că nu există mărimi absolute independente de relații: mișcarea nu există în sine, ci doar prin referire la un reper static, timpul nu curge la fel, iar spațiul nu este identic pentru toți observatorii. Rezultă că, dacă realitatea e interacțională, dacă apare pretutindeni doar într-o relație, atunci întrebarea nu mai este dacă relația denaturează realul, ci dacă nu cumva ea este chiar condiția lui de apariție. Ceea ce înseamnă că Ființa Unitară Absolută există, numai că omul, separînd, divizînd, categorisind și numind continuumuri de informație (pentru că așa funcționează emisfera cerebrală stîngă), împarte totul în „eu” și „restul”. Realitatea nu este, astfel, nici subiectivă, nici obiectivă – iar a o numi „primară” ar însemna, din nou, să introducem o diviziune. E un plan al existenței în care orice diferență și comparație devin imposibile. Nimic nu mai este separat de rest, nu mai există contururi. Sinele se dizolvă pentru că nu există un non-sine în relație cu care să se definească. Acest plan nu poate fi cuprins de gîndire. Cu atît mai puțin de limbaj. Nu cu știința intră el în contradicție, ci cu principiul fundamental pe care aceasta se sprijină, cel puțin în forma ei actuală: un plan al existenței infinit și nediferențiat nu poate fi cuantificat. Și nu pentru că ar fi iluzoriu, ci pentru că nu mai oferă puncte de referință.
Unde ne lasă toate acestea? Teoria simulării externe, a lui Nick Bostrom, privește realitatea ca pe ceva extern și nu explică de ce experiența e trăită ca reală; teoria simulării interne privește realitatea ca pe ceva intern și nu explică de ce anumite experiențe se impun ca necondiționat reale. Privite cu atenție, cele două scenarii nici nu sînt atît de opuse pe cît par. Diferența dintre ele este una de direcție, nu de structură: ambele sînt construcții ale unei gîndiri care separă radical mintea de lume și încearcă, apoi, să explice realitatea ca produs – fie al unei mașinării cosmice, fie al uneia biologice. Dar, captive într-o logică a producerii, nu a sensului, își pierd statutul de explicație ultimă. Dacă realitatea apare ca eveniment relațional între minte și lume, atunci întrebarea „Cine produce simularea?” devine inutilă. Cînd nu mai există subiect și obiect, observator și observat, cînd relația e nediferențiată, ea nici nu mai poate fi descrisă prin concepte, ci doar sugerată. Cum? Prin metaforă: „Dacă Ființa Unitară Absolută este reală, atunci Dumnezeu, în toate felurile personificate în care oamenii îl cunosc, nu poate fi decît o metaforă” care „rezistă veacurilor tocmai pentru că este ancorată într-o experiență a realului, trăit ca necondiționat”, spun Newberg și D’Aquili. Cu alte cuvinte, ceea ce rezistă, dincolo de explicații și de epoci, nu este o idee sau o doctrină despre Dumnezeu, ci o anumită formă de experiență care se impune ca necondiționat reală, care trimite la un plan al existenței pe care gîndirea nu îl poate pătrunde, dar pe care mintea îl poate trăi. Pentru că se află dincolo de limbaj și concepte, cere o altfel de descriere, capabilă să transporte sensul dincolo de ceea ce poate fi spus direct – exact funcția metaforei, care înseamnă, etimologic, „a purta dincolo”. În articolul următor vom vedea nu numai ce tip de metafore este folosit în descrierile mistice, dar și surprinzătorul motiv pentru care acest tip, și nu altul, este cel mai potrivit pentru o astfel de sarcină.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
