În sudul megalopolisului Ciudad de México, într-un cartier liniștit, cu vegetație joasă și ziduri întunecate, două case colorate stau aproape una de alta fără să fie, de fapt, întru totul împreună. Din stradă, ansamblul pare aproape improvizat: volume simple, scări exterioare, ferestre metalice uriașe, terase goale și rezervoare cilindrice de apă care se văd pe acestea. Cele două case sînt diferite, ca volum și culoare. Una este mare, vopsită în alb și roșu, iar cealaltă este mică și albastră. Între ele, la cota terasei celei mici, o punte. Cu aspectul ei tulburător și ușor deconcertant, Casa Estudio Diego Rivera y Frida Kahlo este una dintre cele mai sincere pledoarii despre iubire spuse vreodată cu metal, beton și sticlă.
Ansamblul a fost proiectat la începutul anilor ’30 de Juan O’Gorman pentru Diego Rivera și Frida Kahlo, într-un moment în care Mexicul încerca să recupereze decenii întregi după schimbarea regimului lui Porfirio Díaz. În Europa, modernismul exalta virtuțile unei arhitecturi bazate pe igienă, viteză și standardizare. Dar în Mexic, modernitatea se așeza peste o societate încă profund rurală și tensionată social. Tocmai de aceea, modernismul mexican este, ca și cel românesc, mult mai puțin doctrinar. Nu se desprinde niciodată complet de context, ori de preferințele estetice ale beneficiarului.
Cînd Juan O’Gorman primește comanda, are 26 de ani și este fascinat de funcționalismul european. Cumpărase pe bani puțini două terenuri de tenis într-un cartier rezidențial, San Ángel, și construise deja o locuință atelier pentru el însuși. De fapt, o proiectase și construise pentru tatăl său, inginerul-pictor irlandez Cecil O’Gorman. Numai că noua locuință nu putea adăposti vasta colecție de artă precolumbiană a tatălui său, prin urmare fiul și-a însușit-o și a transformat-o în locuință unde și lucra și unde putea promova ideile unei arhitecturi noi și diferite. Lipsa de adecvare spațială nu era produsul unei lipse de înțelegere sau inabilități tehnice. Juan sperase că proporțiile reduse și costurile mici aveau să o transforme într-o locuință tip, ușor de replicat, care avea să-i aducă multe comenzi, ceea ce nu s-a întîmplat.
Încă din facultate, Juan admiră viziunea radicală a lui Le Corbusier asupra orașului și încearcă să aplice în Mexico City principiile unei arhitecturi reduse la volum, structură, lumină și funcțiune. Într-un oraș dominat încă de expresia colonialității și de ornamentul eclectic preferat de burghezia locală, proiectul lui pare de-a dreptul brutal: ferestre metalice și scări exterioare care evocau o fabrică, beton aparent, lipsa totală a decorației, conducte și instalații expuse, terase circulabile. Localnicii nu au apreciat deloc noua estetică, unii sugerînd că tînărului absolvent i-ar fi trebuit retrasă diploma. Dar tocmai îndrăzneala vizuală a micuței reședințe îi atrage atenția și îl fascinează pe tumultuosul și non-conformistul Diego Rivera, pictor monumentalist consacrat, care îi comandă lui O’Gorman nu una, ci două case, așezate împreună, pe lotul adiacent: una pentru el, și una pentru Frida Kahlo, soția sa.
La momentul ocupării celor două case, Diego Rivera era deja o figură publică de mare notorietate, voluntar și intransigent. Expansiv și excesiv, era capabil să domine orice încăpere prin simpla prezență. Nu a ezitat să picteze portretul lui Lenin în fresca monumentală de la Rockefeller Center din New York, deși știa că acest gest va duce la anularea comenzii și tencuirea frescei. În fotografiile de epocă, fizicul său masiv pare aproape incompatibil cu subțirimea stîlpilor pe care se înalță atelierul său. Uneori, Frida și Diego parcă încearcă să accentueze această diferență dimensională. Măsurînd 185 cm și 135 kg, Rivera este surprins de fotografi în picioare, iar Frida așezată pe scaun sau scufundată într-un fotoliu.
Ceea ce transformă ansamblul într-un episod important al istoriei arhitecturii nu este radicalismul formal al proiectului, ori modul ingenios prin care se rezolvă relația dintre locuire și atelier, ci felul în care locuința îi exprimă pe proprietari și le organizează mariajul din punct de vedere psihologic, căci cei doi soți nu locuiau împreună în sensul tradițional al cuvîntului. Dar aveau nevoie ca, din cînd în cînd, să reducă distanța și să traverseze unul către celălalt. Cum a proiectat O’Gorman casele pentru a răspunde acestor dorințe contradictorii, vom vedea în articolul următor.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
