Diego Rivera și Frida Kahlo au avut una dintre cele mai intense, complexe și mai autodistructive povești de dragoste ale secolului al XX-lea: infidelități, gelozii, politică, separări, reveniri, divorț și recăsătorie. Apropierea dintre ei nu a produs niciodată liniște, iar tensiunile dintre volumele celor două corpuri de clădire vorbesc, parcă, despre fascinația reciprocă care îi apropia și incompatibilitățile care îi separau.
Privind planurile celor două case, ori vizitîndu-le, la fața locului, apare imediat o senzație stranie. Nu există aproape nici un spațiu comun adevărat. Fiecare casă are propriul acces, propria scară, propriul atelier, propriul ritm structural. Rivera ocupă volumul mai mare, cu atelierul amplu și înalt, gîndit pentru pictura murală monumentală. Frida primește o casă mai mică, mai verticală și mai retrasă. Cele două corpuri comunică doar printr-o punte suspendată la nivel superior. Atelierul pe care îl primește pictorul reflectă exact această energie personală: lumină abundentă, înălțimi mari, spațiu deschis, luminatoare.
Casa Fridei Kahlo are cu totul altă scară. Încape toată doar în atelierul lui Rivera. De fapt, ar fi putut să încapă sub atelierul lui Rivera, care stă țanțoș pe stîlpi subțiri, înalți cît două niveluri, și atunci ar fi format un bloc monolit, doar că este mai înaltă cu un etaj. Aidoma personalității Fridei, nu încăpea sub cea a lui Diego. Nu căuta protecție. Casa ei este mai intimă, mai puțin exuberantă, iar lumina intră diferit. Terasa pare uneori mai importantă decît interiorul. Pentru a ajunge la Rivera, Frida trebuia să iasă pe o ușă a fațadei la etajul al doilea, să urce o scară deosebit de primejdioasă chiar și pentru un sportiv și apoi să traverseze pasarela. Fotografii de epocă o înfățișează făcînd acest traseu al penitenței fizice, cu sănătatea ei precară, cu defectul de mers din copilărie și traumele mereu vii ale devastatorului accident din adolescență.
Urmărind acest raport fin între distanță și apropiere, poți spune că ansamblul este construit pentru administrarea conflictului. Arhitectura organizează distanța necesară supraviețuirii relației. Nu există fuziune completă. Nu există dispariția individualităților într-un spațiu comun idealizat. Dar există mereu posibilitatea de a traversa pasarela, într-un sens sau în celălalt. În fond, această pasarelă devine cel mai important element al casei. Un spațiu intermediar între două existențe incompatibile, dar inseparabile. Un detaliu mic, dar elocvent este faptul că pasarela pornește de pe terasa Fridei, dar nu este orientată spre o ușă, ci spre peretele lui Diego. Acolo, la capătul drumului, un mic balcon lateral permite unei uși mascate să fie deschisă.
Poate de aceea ansamblul este capabil să emoționeze indiferent dacă ești arhitect sau nu. Multe case moderniste importante au rămas simple exerciții formale. Le vizitezi, le admiri ingeniozitatea concepției spațiale, și pleci fără să simți mare lucru. Într-o oarecare măsură, și Casa Estudio se inspiră din ansamblul lui Le Corbusier, Cité Frugès, de la Pessac. Dar, spre deosebire de modelul său, proiectat pentru utilizatori generici, arhitectura lui O’Gorman păstrează urmele unei tensiuni umane reale. În cele două volume ale clădirilor îi recunoști pe proprietari. Scările exterioare periculoase, ferestrele industriale și volumele colorate vorbesc despre funcționalismul anilor ’30, dar, mai ales, despre forța iubirii datorită căreia doi mari artiști au încercat să trăiască împreună fără să se anuleze reciproc.
Mai tîrziu, Frida se va întoarce afectiv spre Casa Azul din Coyoacán, casa copilăriei sale. Comparată cu aceasta, Casa Estudio pare aproape austeră, deși are aceeași culoare și aceleași accente roșii. Casa Azul este densă, încărcată de obiecte, vegetație și, mai ales, amintiri. Acolo apare Frida pe care o cunoaște astăzi lumea. Însă Casa Estudio surprinde momentul cel mai vulnerabil și mai modern al relației lor: momentul în care amîndoi au crezut că arhitectura le poate susține existența.
Acea punte îngustă suspendată, fragilă și improbabilă, afirmă ceva foarte simplu despre iubire: uneori apropierea adevărată are nevoie și de distanță, cum spunea Kahlil Gibran: „coloanele templului nu sînt lipite, iar stejarul și chiparosul nu cresc unul în umbra altuia”. La moartea Fridei, Diego avea să spună că anii trăiți alături de ea au fost cei mai fericiți ai vieții sale.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
