Biserica Ortodoxă Română este una dintre puținele instituții care își asumă constant rolul de „gardian moral” în spațiul public, intervenind frecvent în dezbaterile despre educația sexuală, influența rețelelor sociale asupra tinerilor sau ceea ce numește, recurent, „criza valorilor morale”. Recent, Patriarhia Română nu a ezitat să condamne vehement posibila legalizare a prostituției, pe care a descris-o drept o formă gravă de exploatare și tranzacționare a trupului omenesc, incompatibilă cu demnitatea persoanei umane.
Cu cîteva zile mai înainte. însă, controversații frați Andrew și Tristan Tate au donat 50.000 de euro unei biserici din Teleorman. Gestul a fost salutat cu emoție, atît de preotul paroh, cît și de mulți români, băgîndu-se sub preș diferența dintre o donație (care se face anonim) și ceea ce specialiștii numesc reputation laundering – spălarea reputației prin acte de caritate publică. Biserica nu s-a exprimat asupra acestui episod, nu a calificat donația drept „incompatibilă cu demnitatea persoanei umane”, deși averea fraților Tate este asociată tocmai cu exploatarea sexuală și promovarea unei culturi a misoginiei. O tăcere selectivă care nu este un simplu detaliu de context, ci deschide o fisură mai profundă în discursul public românesc despre moralitate, ipocrizie și responsabilitate instituțională.
Cînd morala devine selectivă
Poziția BOR față de prostituție este fermă și lipsită de nuanțe. În comunicatul oficial, Patriarhia invocă atît Convenția ONU pentru suprimarea traficului de persoane, cît și argumente teologice despre sacralitatea trupului, definit drept „templu al Duhului Sfînt”. Din această perspectivă, orice tentativă de reglementare legală este prezentată ca o fractură morală, nu ca o soluție socială. Și totuși, în fața unei donații substanțiale venite dintr-o zonă profund problematică moral, aceeași instituție tace. Demnitatea pare, în acest caz, negociabilă. Nu în funcție de principii, ci de context și de beneficiar. Această inconsecvență nu este un accident. Ea reflectă un tipar mai vechi, bine documentat în spațiul public românesc.
Biserica și banii cu istoric penal
De-a lungul timpului, în jurul Bisericii Ortodoxe Române s-a conturat un fenomen discret, dar constant: apropierea unor politicieni și oameni de afaceri cu biografii judiciare problematice, pentru care finanțarea sau ctitorirea de biserici a devenit un gest public de reabilitare simbolică.
Cazul lui Gigi Becali, condamnat definitiv pentru corupție și, totodată, unul dintre cei mai prolifici donatori ai BOR, este emblematic. Presa a documentat pe larg implicarea sa în construirea și renovarea a zeci de biserici și mănăstiri, într-o relație care a supraviețuit condamnării penale. Nici Adrian Năstase, fost prim-ministru condamnat definitiv în dosare de corupție, nu a fost străin de acest tip de gesturi, sprijinind financiar mai multe lăcașuri de cult, inclusiv după pronunțarea sentințelor. Liviu Dragnea, fost lider PSD și fost deținut, a fost la rîndul său prezentat în presă ca susținător al unor biserici din Teleorman, fiind surprins alături de ierarhi locali, în cadre menite să transmită normalitate și continuitate. În același registru se înscrie și cazul omului de afaceri Ioan Niculae, condamnat în mai multe dosare penale, menționat ca donator al unor biserici din zonele în care avea interese economice.
Acest tip de relație alimentează constant suspiciunea că, în anumite cazuri, gesturile de generozitate publică funcționează ca mecanisme de reabilitare simbolică, într-un spațiu în care iertarea morală pare mai ușor de obținut decît cea juridică. Nu este vorba despre vinovăție prin asociere, ci despre un tipar: acela în care Biserica acceptă bani fără a problematiza proveniența lor, dar își asumă rolul de arbitru moral atunci cînd statul încearcă să reglementeze realități incomode.
Subiectele care nu dispar dacă le ignorăm
Pentru că sînt realități sociale care nu dispar dacă le ignorăm. Oricît de mult ar fi împinse la marginea discursului public, ele continuă să existe, să se infiltreze în viața de zi cu zi și să producă efecte. Prostituția este una dintre ele. Cea mai veche meserie din lume, după clișeul consacrat, este mereu prezentă, mereu incomodă și mereu tratată cu un amestec de moralism, ipocrizie și dezinteres instituțional. Nu pentru că nu ar fi cunoscută, ci pentru că este mai comod să fie ignorată.
Depunerea în Parlament a unui proiect de lege care propune reglementarea serviciilor sexuale contra cost a spart această tăcere. Nu pentru că ar introduce o problemă nouă, ci pentru că obligă statul și societatea să răspundă la o întrebare veche și evitată: ce faci cu o realitate pe care ai preferat să o ascunzi sub preș? Inițiativa legislativă aparține deputatului PNL Ion Iordache și este susținută de parlamentari PNL și PSD. Dincolo de nume și culori politice, proiectul marchează o schimbare de paradigmă: Statul nu mai mimează indignarea morală, ci încearcă să construiască un cadru legal nu pentru a valida prostituția ca ideal social, ci pentru a o aduce sub control administrativ, fiscal și sanitar. Este o abordare pragmatică, dar profund inconfortabilă pentru unii, pentru că sparge iluzia morală conform căreia ilegalitatea ar fi echivalentă cu dispariția.
Prostituția există în România indiferent de codurile penale sau de pozițiile publice ale instituțiilor. Funcționează în apartamente, hoteluri, pe Internet, la marginea orașelor sau în zonele despre care „toată lumea știe”, dar nimeni nu vorbește. Funcționează fără protecție juridică, fără control sanitar coerent și, adesea, sub controlul rețelelor de exploatare. În această zonă gri, statul nu este absent din lipsă de informații, ci din lipsă de asumare. Menținerea ilegalității nu a dus nici la dispariția fenomenului, nici la protejarea persoanelor implicate. A dus doar la invizibilitate. Iar invizibilitatea este terenul perfect pentru abuz.
Ce propune concret proiectul de lege
Textul legislativ nu vorbește despre „legalizarea prostituției” ca instituție socială, ci despre reglementarea serviciilor sexuale contra cost. Diferența este juridică, nu semantică. Activitatea ar urma să fie prestată de persoane fizice autorizate, cu obligații fiscale și sociale clare. Spațiile ar fi strict autorizate de autoritățile locale, cu reguli de amplasare: minimum 200 de metri față de școli, lăcașuri de cult, parcuri sau alte instituții stabilite de consiliile locale. Componenta medicală este esențială: controale periodice pentru bolile cu transmitere sexuală, consiliere psihologică anuală, cooperare cu direcțiile de sănătate publică.
Într-un sistem complet lipsit acum de protecție, aceste măsuri ar putea însemna, pentru prima dată, o minimă siguranță reală. Ieșirea din clandestinitate ar schimba radical raportul de putere: astăzi, multe dintre persoanele care practică prostituția nu pot apela la poliție dacă sînt agresate, nu pot reclama proxenetismul fără riscul de a se autoincrimina, evită sistemul medical din teama de stigmat și ajung complet la discreția intermediarilor.
Legalizarea ar elimina frica de autoritate și ar permite accesul real la servicii medicale și sociale, controale periodice, consiliere psihologică, asigurări de sănătate, dar, mai ales, ar însemna recunoașterea lor ca persoane cu drepturi, nu ca infractori. În același timp, violența cotidiană, care nu intră în statisticile oficiale, clienți agresivi, șantaj, neplată, abuzuri neraportate, ar deveni mai vizibilă și mai ușor de sancționat. Chiar dacă aceste riscuri nu ar dispărea complet, ele ar ieși din zona invizibilului, acolo unde, în prezent, statul nu vede și nu protejează pe nimeni.
Tentația realismului fiscal
Un argument dificil de ignorat este și cel fiscal. Prostituția generează bani. Mulți bani. În prezent, aceștia circulă exclusiv în economia subterană. Germania estimează industria la peste 14 miliarde de euro anual. Olanda și Austria colectează taxe locale și licențe. România pierde anual sute de milioane de lei prin menținerea acestui vid legal. Dar aici apare dilema morală: poate statul transforma o activitate problematică etic într-o sursă legitimă de venit sau realismul fiscal riscă să devină cinism instituțional?
Modelele europene arată un lucru clar: prostituția nu dispare prin lege. Doar își schimbă forma. Germania nu a eliminat traficul de persoane. Olanda a mutat fenomenul în mediul online. Modelul suedez a redus prostituția stradală, dar a împins activitatea în zone greu de controlat. Europa nu oferă o rețetă ideală, ci un avertisment: orice decizie produce consecințe secundare.
Între ipocrizie și responsabilitate
Susținătorii proiectului vorbesc despre protecție și control. Criticii despre normalizarea exploatării. Adevărata miză nu este prostituția, ci felul în care statul, Biserica și societatea aleg să gestioneze vulnerabilitatea. Pentru că unele realități nu dispar dacă le ignorăm. Ele nu devin mai morale prin tăcere și nici mai suportabile prin ipocrizie. Doar mai periculoase.
Întrebarea corectă nu e dacă România e pregătită să legalizeze prostituția, ci dacă este pregătită să se privească în oglindă fără iluzii morale.
.jpg)
