
România este țara în care proiectele arată cel mai bine înainte să înceapă. Autostrăzile sînt perfecte pe hartă, spitalele – impecabile în randări, reformele – în discursuri, iar digitalizarea produce, pentru început, cîteva formulare noi. Problemele apar după lansare. Bugetele cresc, termenele se mută, responsabilitatea se împrăștie, iar realitatea refuză, cu o încăpățînare aproape administrativă, să respecte prezentarea inițială. În cartea Cum se fac lucrurile mari, Bent Flyvbjerg și Dan Gardner ne recomandă o regulă simplă: gîndește încet și acționează repede. Clarifică problema, compară soluțiile, testează ipotezele și abia apoi execută rapid și disciplinat. Noi procedăm adesea invers: gîndim repede, anunțăm festiv și executăm încet. Nu este doar o problemă de management, ci este și una de cultură: de valorile pe care spunem că le avem și de cele despre care credem că sînt, în realitate, recunoscute și răsplătite în societatea românească.
Eu sînt de încredere, dar ceilalți, nu prea...
Cercetarea asupra valorilor angajaților români, prezentată în volumul România între lumi, ne conturează trei portrete: cum ne vedem pe noi înșine, cum îi vedem pe colegi și cum îi percepem pe români, în general. În autoevaluare, primele zece valori sînt încrederea, onestitatea, confidențialitatea, colaborarea, competența, relațiile de calitate, dezvoltarea personală, progresul, bunătatea și responsabilitatea. Ne considerăm, așadar, oameni cinstiți, competenți și de încredere. Nici colegii nu arată rău din perspectiva valorilor atribuite: colaborarea, încrederea, competența, rezultatele și progresul se află în partea de sus a ierarhiei. Colegul este, în principiu, un om cu care se poate lucra. Cel puțin pînă la următoarea reorganizare. Imaginea se schimbă însă radical cînd evaluăm societatea românească. Pe primele locuri apar cîștigul financiar, recunoașterea, confortul, distracția, siguranța, avansarea, încrederea în sine, adaptabilitatea, relațiile de calitate și apartenența la grup. Încrederea coboară de pe locul 1 în autoevaluare pe locul 20 la nivel societal. Competența, de pe locul 5, ajunge pe 26. Planificarea este pe 45, disciplina pe 46, responsabilitatea pe 55, adevărul pe 57, experimentarea pe 59, rezolvarea de probleme pe 61, iar îndrăzneala pe 63 din 66. Contradicția este limpede: ne considerăm (cei mai mulți) competenți, responsabili și de încredere, dar credem că trăim într-o societate în care succesul depinde mai ales de bani, recunoaștere, confort, avansare și grupul potrivit. Românul, luat separat, arată foarte bine în propria oglindă. Problemele încep cînd ridică privirea și îi vede pe ceilalți români.
Proiectul care trebuie anunțat
Flyvbjerg și Gardner ne arată că una dintre marile erori ale proiectelor complexe este angajamentul prematur față de o soluție. Liderii decid că trebuie construit un pod, un spital sau o platformă informatică înainte de a clarifica problema pe care vor să o rezolve.
În evaluarea românilor, cîștigul financiar ocupă primul loc, recunoașterea al doilea, iar obținerea de rezultate abia locul 14. Diferența este esențială: rezultatul rezolvă o problemă, recunoașterea stabilește cine trebuie felicitat pentru promisiunea că problema va fi rezolvată. De aici preferința pentru proiectele vizibile. Un spital nou este mai ușor de anunțat decît o administrare mai bună a celor existente. O platformă digitală este mai spectaculoasă decît eliminarea unor proceduri inutile. O nouă reformă a educației sună mai ambițios decît aplicarea consecventă a celei anterioare.
Volumul citat ne recomandă planificare atentă și execuție rapidă. În ierarhia atribuită românilor, planificarea ocupă locul 45 din 66, disciplina locul 46, iar responsabilitatea locul 55. În categoria valorilor de realizare prin muncă, planificarea este pe locul 8 din 12, disciplina pe 9, iar responsabilitatea pe ultimul loc. Această arhitectură de valori nu înseamnă că în România nu se planifică. Dimpotrivă, produce strategii, metodologii, foi de parcurs și planuri de acțiune. Uneori, fiecare plan are propriul plan de implementare. Problema nu este lipsa documentului, ci, cel mai adesea, legătura fragilă dintre document și realitate. Proiectele sînt adesea lansate înainte ca proiectarea să fie matură, finanțarea sigură, responsabilitățile clare și riscurile înțelese. Începerea rapidă creează însă imaginea unei conduceri hotărîte: lucrările au început, instituția s-a mobilizat, presa a fost informată. Mai tîrziu vedem, nu de puține ori, cum apar studiile incomplete, avizele lipsă, incompatibilitățile tehnice și costurile pe care nimeni nu le anticipase, deși aproape toată lumea le putea presupune. Termenul de începere a proiectului este tratat ca o realizare, în vreme ce termenul de finalizare rămîne un subiect de negociere cu viitorul.
Un lider nou, un proiect nou: proiectul meu vs. proiectul tău
Marile proiecte au nevoie de continuitate. Nu neapărat de aceiași lideri, ci de stabilitatea scopului și a responsabilității. În România, proiectele mari, nu doar cele instituționale, ci și cele din multe companii autohtone, dar și din multe corporații multinaționale, sînt frecvent personalizate. Ele nu aparțin pe deplin instituției sau organizației, ci ministrului, primarului, directorului sau CEO-ului care le-a lansat. Cînd conducerea se schimbă, noul lider simte nevoia unei inițiative proprii. Uneori proiectul precedent este abandonat, iar alteori este redenumit și relansat.
Flyvbjerg și Gardner ne recomandă să aducem „perspectiva din exterior” în analiza viabilității proiectelor. Altfel spus, cînd estimăm costul și durata unui proiect, trebuie să vedem ce s-a întîmplat în proiecte comparabile, nu doar ce speră echipa care l-a imaginat. Revenind la mentalul românesc, liderul trebuie să pară convins, în timp ce expertul prudent pare nesigur. Cel care spune „nu avem suficiente date” riscă să fie considerat nehotărît, iar cel care oferă imediat un termen exact, construit din presupuneri fragile, inspiră autoritate. Astfel, termenul nu rezultă întotdeauna din analiză. Uneori rezultă din nevoia de a comunica o dată. Bugetul nu mai este o estimare realistă, ci devine suma cu care proiectul poate fi aprobat. De aici înainte, proiectul nu mai trebuie să se adapteze realității; realitatea este cea chemată să se adapteze proiectului.
Încrederea ocupă primul loc în autoevaluare și abia locul 20 în evaluarea românilor. La nivel individual, avem tendința să spunem: „Eu sînt un om de încredere”. La nivel colectiv, concluzia se schimbă: „În societatea românească, este mai prudent să mă protejez”. Din această neîncredere reciprocă se nasc contractele stufoase, controalele suprapuse, aprobările în lanț și dificultatea de a delega. Funcționarul mai cere un document, managerul încă o semnătură, juristul adaugă o clauză, iar șeful solicită confirmarea altui șef. Fiecare gest pare justificat, privit separat. Dar, luate împreună, ele construiesc o iraționalitate perfect administrată. Iar într-un sistem cu puțină încredere colectivă, birocrația nu este doar expresia incompetenței, ci este și o formă de autoprotecție. Nimeni nu vrea să fie cel care a greșit, astfel încît aproape toți ajung să contribuie la întîrziere.
Ne descurcăm și tocmai de aceea sistemul rezistă
Adaptabilitatea ocupă locul 8 în ierarhia generală atribuită românilor și primul loc între valorile de evoluție și progres. În schimb, experimentarea se află pe locul 59, rezolvarea de probleme pe 61, iar curajul pe 63 din 66. Această ierarhie descrie una dintre calitățile noastre reale: știm să ne descurcăm. Ne adaptăm la schimbări legislative, crize, lipsuri și instituții imprevizibile. Reparăm, negociem, improvizăm și găsim, aproape întotdeauna, o variantă. Dar tocmai această capacitate de adaptare poate ține sistemul pe loc. Dacă știm că vom găsi o soluție de moment, scade presiunea de a construi una durabilă. Eroul organizației este adesea cel care salvează proiectul în ultima clipă. Cel care l-ar fi proiectat astfel încît să nu aibă nevoie de salvare ar fi părut doar prea prudent.
În autoevaluare, onestitatea ocupă locul 2, iar adevărul locul 33. Cînd evaluăm însă societatea românească, onestitatea coboară pe locul 49, iar adevărul pe 57. Diferența se vede limpede în felul în care circulă informația prin instituții și organizații. Pe măsură ce urcă în ierarhie, realitatea devine mai ușor de suportat. Întîrzierea se transformă în „provocare”, costul suplimentar în „ajustare”, lipsa competențelor în „oportunitate de dezvoltare”, iar eșecul în „lecție învățată”, de preferat înainte ca cineva să întrebe ce s-a învățat, de fapt. Liderul primește adevărul după ce acesta a fost pregătit pentru ședință. Iar cînd vestea neplăcută ajunge, în sfîrșit, la vîrf, proiectul este adesea prea avansat, prea scump sau prea important simbolic pentru a mai putea fi oprit. Problema nu este doar lipsa curajului de a spune adevărul, ci și lipsa unui sistem care să-l protejeze pe cel care îl spune la timp, înainte ca realitatea să-i dea dreptate în cel mai costisitor mod posibil.
Responsabilitatea tuturor și răspunderea nimănui
Responsabilitatea ocupă locul 10 în autoevaluare și locul 55 în evaluarea românilor. Între valorile de realizare prin muncă atribuite societății, se află pe ultimul loc.
În practică, asta înseamnă că există numeroase instituții implicate, comitete, avize și semnături. Este însă greu de identificat persoana care răspunde pentru rezultatul final. Fiecare răspunde pentru o etapă, dar nimeni nu răspunde pentru întreg. Drept urmare, cînd proiectul eșuează, explicațiile sînt numeroase și, de multe ori, corecte: legislația s-a schimbat, finanțarea a întîrziat, constructorul nu a livrat, proiectarea a fost incompletă sau mandatul conducerii s-a încheiat. Adevărul este împărțit între participanți pînă cînd responsabilitatea dispare. Marile proiecte au nevoie de un proprietar al rezultatului, nu doar de administratori ai procedurilor.
Flyvbjerg și Gardner ne recomandă modularitatea: proiectele mari trebuie împărțite în componente mici, testabile și ușor de repetat. Trebuie găsită „piesa de Lego”, unitatea care poate fi construită, îmbunătățită și apoi multiplicată. În România, sîntem mai degrabă atrași de soluția unică. Fiecare instituție își dorește propriul sistem, fiecare administrație propria platformă, fiecare conducere propria strategie, iar fiecare consultant propriul limbaj. O soluție deja verificată pare prea puțin originală. Reinventarea ei aduce mai multă vizibilitate și, uneori, mai multe contracte.
Declarăm o cultură, dar recompensăm o alta...
Datele din România între lumi ne conturează două culturi care coexistă în societatea noastră. Prima este cultura la care aspirăm: încredere, onestitate, competență, colaborare, progres, bunătate și responsabilitate. A doua este cultura adaptării: credința că, pentru a reuși, contează mai ales cîștigul financiar, recunoașterea, confortul, siguranța, avansarea, încrederea în sine și apartenența la grup. Prima ne arată cum am vrea să trăim, iar a doua, cum credem că trebuie să ne comportăm ca să ne descurcăm. Multe proiecte importante sînt prezentate în limbajul primei culturi și conduse după regulile celei de-a doua.
Poate că problema României de astăzi nu este că nu știm ce avem de făcut și nici că nu avem oameni capabili. Problema apare între omul care se consideră competent, onest și de încredere și instituția în care intră dimineața. Acolo începe să se protejeze, să aștepte aprobări, să evite riscurile și să filtreze informația. Nu pentru că și-ar fi pierdut valorile, ci pentru că nu mai crede că sistemul le poate susține.
România va începe să facă lucruri cu adevărat mari atunci cînd omul de încredere, competent și responsabil din autoevaluare va putea rămîne același și după ce intră în instituție. Pînă atunci, vom continua să avem nenumărate proiecte mari și, doar din cînd în cînd, cîte unul terminat.
Dorin Bodea este doctor în economie și sociologie, fondator și director general al companiei de cercetare și consultanță Result Development și al companiei de head hunting Mentor’s Search. Cea mai recentă carte a sa este România între lumi. Valorile angajaților români (Editura Result, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
