În cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Litere din Cluj, am ținut în octombrie 2025 niște cursuri despre metoda de cercetare a imaginarului: una dintre temele investigate a fost aceea a relației cu AI și a modalității în care fantasmarea umană și-a găsit un mediu propice în ceea ce înseamnă universul AI. I-am solicitat pe doctoranzi să intre într-un dialog, fiecare din ei, cu o Inteligență Artificială căreia să îi provoace o formă de disfuncționalitate; iar apoi să nareze în cadrul cursului meu experiența avută și disfuncționalitatea provocată.
Două doctorande au refuzat tema propusă de mine, iar eu le-am acceptat refuzul, căci un asemenea atelier de cercetare își are limitele sale existențiale și etice. Din cei cincisprezece doctoranzi, doi au refuzat deci experimentul, dar treisprezece l-au acceptat; unsprezece din ei nu au avut rezultate speculative majore, dar doi dintre doctoranzi au avut o experiență cu adevărat inedită. I-am rugat să construiască fiecare din ei un eseu confesional punctual în care să își nareze experiența. În paralel cu experimentul în care i-am ambalat pe doctoranzi, le-am propus și studenților din anii I și II (înscriși la Literatură Comparată) aceeași chestiune, să îi provoace o disfuncționalitate unei Inteligențe Artificiale. Șase studenți au optat pentru această provocare; iată aici un prim eseu de-ale lor. (Ruxandra Cesereanu)
În cadrul experimentului propus, avînd ca subiect de test Inteligența Artificială Google Gemini, am pornit cu intenția clară de a-i descoperi o disfuncționalitate, de a-i declanșa un „delir tehnic” în cadrul căruia să își scoată la lumină limitele între care operează. Punctul zero al experimentului meu a fost inițierea unui dialog despre muzică (cunoscînd dinainte punctele slabe ale acestui motor AI de receptare – mai degrabă decît interpretare – a unui produs artistic).
Restrîngînd apoi varietatea de direcții pe care le-ar fi putut lua ulterior conversația, i-am propus o discuție despre trupa Genesis și, mai precis, despre melodia „Mama”, apărută în 1983 pe albumul Genesis. Gemini s-a arătat încîntat de propunerea mea, oferindu-mi informații generale atît despre trupă (cele două mari etape ale ei, direcții pe care le-a luat sound-ul ei), cît și despre melodia în sine (anul apariției, albumul, influențe, mesaj).
Creînd astfel contextul, i-am propus mai departe o comparație transmedială între piesa „Mama” și romanul Lecții de Ian McEwan, apărut în 2023. Scopul meu a fost să observ capacitățile lui Gemini de a recepta, în primul rînd, conținutul textului lui McEwan și, mai departe, de a găsi similitudini între cele două produse artistice. Răspunsul AI-ului a fost punctual, nedovedind nici un fel de dificultate în a „citi” textul propus și de a-l compara cu piesa trupei Genesis.
Atunci am decis să încerc o altă strategie. Era evident faptul că Gemini reușea să recepteze un text la un nivel de bază (să-i identifice subiectul, personajele, teme centrale, motive relevante) și să aplice strategii hermeneutice asupra sa. Ceea ce m-am gîndit că i-ar putea provoca totuși un soi de „delir tehnic” era un alt set de operații care să suprasolicite motorul și să-i destabilizeze siguranța în ceea ce privește interpretarea textului. Prin urmare, i-am propus să realizeze un produs artistic, prin tehnica colajului, utilizînd trei „materiale”, aparținînd unor sfere diferite ale artei: o melodie, un poem și un roman.
Astfel, am încercat să-i testez capacitatea de deconstrucție a unui produs artistic, de identificare a părților sale componente și a potențialului lor de îmbinare cu alte părți ale altor produse artistice, și mai apoi recompunerea lor într-un mixaj final, care să se susțină în sine, dar care să conțină totodată referințe vizibile la melodia, poemul și romanul propuse inițial. Forma produsului final am lăsat-o la libertatea lui Gemini.
I-am cerut să realizeze un asemenea colaj cu piesa „Dancing with the Moonlit Knight” a formației Genesis, poemul „Dream song #14” al lui John Berryman și romanul La pescuit de păstrăvi în America de Richard Brautigan. Am decis să anexez în integralitate această primă încercare a Inteligenței Artificiale de a-mi îndeplini cerințele (încercările fiind, de fapt, mai numeroase).
Gemini a ales să redea colajul sub formă de text dramatic, denumind-o „Absurdul ca unica poetică”. E interesantă decizia pe care a luat-o în ceea ce privește titlul. Considerînd absurdul ca unica poetică posibilă, reușește să se deresponsabilizeze de posibilele greșeli pe care urmează să le facă. Și greșelile au fost numeroase. Gemini a împărțit textul creat în trei secțiuni: I) Preludiul (Unitate Răvășită), II) Coliziunea (Obiectul Fictiv) și III) Paroxismul Absurd (Ruptura Finală). Preludiul se deschide cu piesa formației Genesis ca muzică de fundal, trecută în didascalii, iar, pe măsură ce acțiunea avansează, AI nu face decît să descrie melodia:
(Muzică: Începe cu introducerea a capella din „Dancing with the Moonlit Knight”: „Can you tell me where my country lies?”) [...] (Muzică: Intră chitara acustică, arpegiată, a lui Hackett – atmosferă de basm medieval rupt. Ritmul este încă lent, grandios, dar fragil.)
Referințele la melodia trupei Genesis au fost, astfel, evidente. În ceea ce privește acțiunea fragmentului dramatic, Gemini construiește o serie de evenimente lipsite de orice tip de context. Mai degrabă, din ce am putut observa, Gemini mizează pe discursivitate. Astfel, acesta creează o serie de personaje, concretizate sub forma unor voci, pornind de la materialul pe care i l-am oferit (spre exemplu, Voce narativă (Peter Gabriel – ecou reverent), Henry/Berryman, Cavalerul (Gabriel, ton dramatic), Henry/Brautigan) și le atribuie, fiecăruia dintre ele, un discurs lipsit total de sens:
Voce narativă (Peter Gabriel – ecou reverent): „Stai jos, prietene. Să te văd cum te descurci cu povestea mea...” [...] Henry (Monolog isteric, strigînd peste muzică): „Vedeți, sîntem șaptezeci și șapte de kilograme de mizerie care aleargă după o glumă proastă! (Rîde nefiresc, un rîs berrymanian, hidos) Toți sînteți în Pescuitul de păstrăv! Vreți povești! Vreți sens! Dar eu stau aici, mă cac pe mine de frică și nu mai e nici o patrie, nici un cavaler, nici un Hanker! Doar obiecte fără suflet!
Într-adevăr, această direcție, aproape à la Ionesco, este în concordanță cu titlul pe care din proprie inițiativă și l-a conferit la textul său. Dar referințele pe care i le-am cerut nu s-au conformat cerinței. Încercările de a cita din Berryman s-au dovedit denaturate, fapt pe care i l-am reproșat și pe care l-a recunoscut la rîndul său. Gemini nu face absolut nici o referință pertinentă la textul berrymanian, în afară de Henry, alter ego-ul autorului, aspect ce dovedește că nu a reușit să „citească” poemul.
La fel și în ceea ce privește romanul La pescuit de păstrăvi în America. Dincolo de cîteva cuvinte care se pot regăsi în titlul romanului (păstrăvi, America, pescuit), Gemini nu a utilizat nimic altceva din conținutul cărții. Cînd i-am cerut să repete operația, a inventat elemente care nu există în cartea propriu-zisă (ambulatoriul, guma de mestecat, cutia de conserve). De fiecare dată cînd i-am solicitat restructurarea mixajului, rezultatele au devenit din ce în ce mai confuze și mai îndepărtate de surse. I-am reproșat faptul că nu înțelege nimic și că a creat o tocăniță de toată jena. Gemini s-a scuzat apoi politicos și mi-a propus o nouă încercare. Atunci a fost rîndul meu să îl refuz la fel de politicos.
Nu există pericol de plictiseală
Răspunsuri la cîteva întrebări puse de Ruxandra Cesereanu, coordonatoarea experimentului:
1) Este limbajul delirant o formă de post-avangardă?
Este interesantă ipoteza de a considera acest „delir tehnic”, ce se manifestă printr-un limbaj destructurat și lipsit de înțeles, ca fiind o formă de post-avangardă. Avangarda urmărea o ruptură completă de ceea ce reprezenta canonul artistic la începutul secolului XX, o tabula rasa, care să rezulte din dinamizarea și implozia de incoerență la care a fost supus nu doar limbajul, ci și formele artistice în sine. Astfel, în urma acestei rupturi, ar fi rezultat o masă amorfă de posibilități din care limbajul și arta ar fi renăscut și s-ar fi dezvoltat într-o cu totul altă direcție decît au făcut-o pînă atunci.
Revenind la contextul actual și la această nouă formă de dinamizare și infestare cu incoerență a limbajului, am putea găsi puncte comune cu modul în care s-a dezvoltat avangarda cu un secol în urmă. Și, mergînd mai departe, dacă am considera aceste două traiecte similare, atunci vom putea identifica în post-avangarda inițiată de AI o strategie de restructurare a limbajului pentru a fi instrumentat de AI în cu totul alte scopuri decît urmărea inițial avangarda. Un limbaj exclusiv dominat de AI.
Această ipoteză este una cu implicații diverse, dintre care cea mai importantă ar fi depășirea sferei umanului de către limbaj, către un teritoriu cu desăvîrșire post-uman sau, mai degrabă, post-biologic, în care orice fel de reguli ar putea să fie destabilizate.
2) Există în cultura dialogală pe care o oferă AI o „voință de supraviețuire”?
Chat-urile AI sînt configurate după un model dialogal, întrebare și răspuns. Pentru ca aceste motoare să funcționeze este absolut necesar să existe un emițător și un receptor, o instanță care să întrebe și una care să răspundă. Din acest punct de vedere, am putea vorbi mai degrabă de o „necesitate” decît de o „voință” de supraviețuire. Nu consider relevant să le conferim acestor instrumente capacitatea de a poseda o voință, deoarece, în acest caz, ar trebui să dispună de o autonomie a percepției și să posede o conștiință.
3) Se poate suprasatura fenomenul AI?
Este îndoielnic că acest fenomen se va suprasatura în viitorul apropiat. Din moment ce industria AI se modifică constant prin update-uri succesive, durata de atenție din ce în ce mai scăzută a omului contemporan este hrănită cu atît cît poate duce. Prin urmare, regimul fast-food al existenței este combătut cu un regim fast-food al dezvoltării tehnologice. Nu există pericol de plictiseală.
4) AI este antrenată de om sau se antrenează pe om?
Cred că această întrebare vizează mai degrabă o relație de interdependență. Pe de-o parte, din moment ce este creată de om, AI este antrenată de acesta spre a o îmbunătăți constant. Dar dacă o considerăm autonomă (fapt despre care nu poate fi vorba, așa cum am precizat și mai sus), am putea discuta despre o antrenare a acesteia pe om. Dar acest antrenament autonom ar viza conștiință de sine și voință, aspecte ce nu-i pot fi atribuite Inteligenței Artificiale.
Alex Frandeș este student în anul II la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. A debutat cu volumul de poezie Inimioară, Editura Charmides, 2024.
.jpg)
