Cu Charlie Chaplin și pisoiul Jérôme

Eram în Elveția pentru mai mult timp. Am dat, într-un ziar local, peste informația că Clara Haskil și-a petrecut ultima parte din viață la Vevey, localitate aflată la 60 de kilometri de locul în care mă aflam. Într-o zi, am plecat pe urmele ei.

Pe blocul cu trei etaje în care a stat și a cîntat una dintre cele mai expresive și mai spec­taculoase pianiste ale secolului trecut există o placă me­morială: „Pianista Clara Haskil, născută la București în 1895, a trăit în această casă din 1951 pînă la moartea sa, în 1960”. Așa­dar, aproape zece ani a avut reședința în Elveția, în aceeași localitate în care se află amplasată o statuie a lui Charlie Chaplin și una a poetului Mihai Eminescu. Actorul american a locuit timp de 25 de ani în orașul elvețian, unde și este înmormîntat, poetul român, niciodată. În cazul lui, e vorba doar despre un omagiu pe care i l-au adus compatrioții români, ple­cați departe de casă și stabiliți în Țara Cantoa­nelor.

Am avut noroc de o zi senină, crestele Alpilor se vedeau cu claritate în lumina tă­ioasă a soarelui de aprilie. Rațele alunecau si­lențios pe apa transparentă a lacului. Era o liniște de în­ceput de lume. Îmi imaginam cum se au­zea în locul ăsta pianul Clarei, la care studia și își pre­gătea concertele pe care în­cepuse să le aibă în în­treaga lume. În ultima etapă a vieții, avea înălți­mea unui copil de 10 ani, puțin cocîrjată și niște ochi mari, scăpărători. Corpul i-a fost fragil toată viața și i-a dat mari bătăi de cap, cu tot felul de sufe­rințe, dar cea mai mare dintre ele s-a dovedit cea a sufle­tului, spaima că sănătatea nu-i va permite, la un mo­ment dat, să mai cînte, ceea ce i se păruse întot­dea­una mult mai îngro­zitor decît moartea.

Unul dintre personajele fascinate de felul în care înțelegea Clara Haskil muzica va fi actorul Charlie Chaplin, care trăia cu familia în vecină­tate, la Manoir de Ban. Întîlnirea dintre ei nu va fi una obișnuită, ci va pecetlui o prietenie de du­rată, concretizată în nenumărate serate organizate de familia Chaplin la reședința sa, unde Clara era mereu invitată să cînte, fiind răsfățată cu cadouri. Chaplin a spus la un moment dat: „În viața mea am întîlnit trei genii: Clara Haskil, profesorul Einstein și Sir Winston Churchill”. Și putem să-l credem, căci fascinația lui pentru felul în care înțelegea Clara muzica l-a făcut să-i comande un pian Steinway, pe care să-l aibă la el în salon, pentru momentele în care ea venea să cînte. 

În tot acest vîrtej care devenise viața ei în ultima parte, com­pusă din optzeci de concerte pe an, avioane, hote­luri, emoții, public, cronici, agitație, Clara se plîngea une­ori de oboseală, dar niciodată că era prea greu. Știa prea bine că era un preț pentru toate: „Pro­gramul pe care îl am în fața mea mă înspăimîntă și pe mine, și totuși îmi place să cînt, îmi place să călătoresc, deși n-am fost niciodată atît de obosită. Și nu sînt decît la începutul programului meu!”, scria ea într-o scrisoare în 1956. 

Finalul anului 1958 a găsit-o însă extrem de slăbită și vulnerabilă. Diagnosticul: congestie pul­mo­nară, epuizare și probleme cardiace îngrijo­rătoare. Urmează niște luni grele, pentru că e ne­voită să renunțe la concerte și iarăși trăiește cu spai­ma că nu va avea din ce să se susțină dacă nu mun­cește. În lunga perioadă de convalescență, a primit în dar un pisoi, pe care îl va numi Jérôme și care îi va fi un companion de nădejde în lungile zile în care nu vedea pe nimeni. Dar de fiecare dată cînd toți ceilalți se îngrijorau, ea găsea resursele să-și revină, să se pregătească, să urce pe scenă. Spectatorii i-au simțit fragilitatea fizică, uneori îi era greu să ajungă din culise pînă la pian, dar, cînd se așeza pe scaun și atingea clapele, se întîmpla o minune. 

„Nici o altă pianistă nu poate scoate o sonoritate mai frumoasă dintr-un pian”, se extazia critica. Clara Haskil a lăsat în lumea muzicii o amprentă unică. Talentul său i-a convins în cele din urmă chiar și pe scepticii critici muzicali de la Paris, care au acceptat-o greu, ca și cînd o vreme nu ar fi fost suficient de bună pentru ei. Înainte de ultimul său concert în capitala Franței, de pe 1 decembrie 1960, Le Figaro titra: „Parisul o iubește cu dragos­te pe Clara Haskil: dragoste tîrzie și minu­nată”. Doar că nimeni nu bănuia atunci că avea să fie ultima ei apariție publică. Urma să facă peste cîteva zile un drum la Bruxelles, pentru un alt concert. În gara din Bruxelles, însă, cade pe scări și se lovește la cap. Se pare că e vorba despre ceva grav: fractură craniană și hemoragie cerebrală. Pînă spre seară, starea ei devine critică. E mutată la un alt spital, iar medicii decid că ultima șansă este să încerce să o opereze cît mai repede. Iese din intervenția chirurgicală după mai bine de patru ore, dar, după miezul nopții, inima ei încetează să mai bată. Era 7 de­cembrie 1960.

Credit foto: Wikimedia Commons