Cunoscînd foarte mulți oameni care, în ciuda faptului că nu au probleme aparente, sînt mereu „fără vlagă” în fața vieții, care nu suferă de depresii reale, însă nici nu se încumetă să meargă în lumină, m-am gîndit că ne paște o pandemie de autovictimizare. Nu neg tristețea, melancolia sau sentimentul că nu sînt la locul lor, însă de unde această capitulare, cînd ai toate atuurile? Fiind prea răsfățați de soartă, ne ascundem oare demonii sub preș? Le e oamenilor de azi prea frică să stea la masă cu demonii lor? Avînd o viață care le oferă atît de multe, se rușinează de ei și își inventează alții, mai acceptabili? Mai la modă?
Demonii reali sînt într-adevăr incomozi, greu de purtat în public și nu pot fi postați pe rețele sociale. Cei inventați sînt însă decorativi, gestionabili, au vocabular ideologic și, deci, validare culturală. Nu sînt periculoși, sînt doar spectrali. Ne autodiagnosticăm cu ajutorul clișeelor, ne oferim explicații rapide, fără să formulăm întrebări adînci. Ignorînd că demonii reali nu pot fi exorcizați online și nu pot fi dați uitării, învăluiți în bandajele facile ale filtrelor sociale. Trauma nu dispare cînd o postezi, nici cînd o ascunzi. Nu e un conținut, ci un ecou.
Demonii nu dispar dacă îi eviți, nu se dizolvă dacă îi anesteziezi cu autovictimizare. Demonii nu se tem de rețele sociale și nu se sinchisesc de ignorarea noastră. Dar se tem de lumină. Ca să îi înfrunți, trebuie să-i inviți la masă. Să-i lași să vorbească. Să-i privești cu curaj în ochi. Să le spui că îi cunoști și că nu mai au nici o putere asupra ta. Apoi să le zîmbești. Nu ca semn de victorie, ci ca semn de libertate.
Este ceea ce a făcut Jean-Christophe Grangé în cea mai recentă carte a sa, care nu este doar o autobiografie, ci o lecție de viață. În Je suis né du diable, Grangé a abandonat ficțiunea și a stat la masă cu propriii demoni, pătrunzînd în cel mai fragil teritoriu: propria memorie. Nu a scris ca să vorbească despre traumă, ci ca să o înțeleagă. Și a avut nevoie de ani de tăceri ca să-i audă, de recul ca să-i înfrunte, de maturitate ca să-i exorcizeze.
Ministerul Răului, pe care îl explorase în romane precum Les Rivières pourpres sau Le Vol des cigognes, era pînă acum exterior, plasat în laboratoare, în arhive secrete, în zone gri ale istoriei sau în mintea unor personaje fictive. De această dată, răul nu mai vine din suspans literar, ci din viața sa personală. Nu mai este în cărți, ci în trecutul său. Și, cum bine observă Grangé, există o formă de violență care nu se vede, nu zguduie și nu se judecă. E acea violență care nu trăiește în fapte, ci în atmosferă. Care nu are martori, dar are urmări.
Femeile care nu s-au răzvrătit, dar nici nu s-au resemnat
Autorul se naște prematur, într-un climat familial profund instabil, nu doar emoțional, ci și fizic. Mama, foarte tînără, este constrînsă de soțul ei să consume alcool și droguri în timpul sarcinii. Violența nu se manifestă doar prin lovire, ci prin degradare. Tatăl nu lovește doar corpul femeii, ci demnitatea ei. Este un tip de violență insidioasă, greu de dovedit, greu de condamnat, dar foarte ușor de transmis emoțional. Abuzul, spune Grangé, nu începe cînd lovești. Ci cînd controlezi. Nu cînd distrugi, ci cînd subminezi.
Tatăl va dispărea pînă la urmă din viața copilului, dar nu și din viața familiei. Este prezent, mai ales, prin ceea ce sociologii numesc „memorie afectivă vulnerabilă”: acea stare de neliniște care se insinuează în gesturi, în tăceri, în felul în care se discută sau se evită un nume, un spațiu, o posibilă întîlnire. Tatăl lui Grangé este un personaj absent și omniprezent în același timp. Nu există fotografii cu el, dar există frica de el. Nu există amintiri împărtășite, dar există urmări. Trauma, ne amintește autorul, nu are nevoie de prezență, ci doar de ecou.
Mama și bunica scriitorului devin, în tăcerea lor activă, axa morală a cărții. Nu sînt personaje eroice, nu protestează, nu cer dreptate. Nu fug dramatic, nu filosofează despre destinul femeii. Și totuși, ele sînt cele care reconstruiesc normalitatea. Ele mențin viața pe linia de demnitate. Într-o societate franceză încă marcată de prejudecăți despre divorț, maternitate și reputație, cele două femei aleg să se descurce singure. Și, mai ales, aleg să nu transmită copilului ura.
De multe ori, poveștile despre violență pun accent fie pe victimă, fie pe agresor. Grangé propune un alt unghi: cel al familiei care învață să trăiască fără să transforme abuzul în identitate. Mama lui nu devine militantă, nici martiră. Devine, pur și simplu, protectoare. Nu îl salvează doar de tată, ci de ură. Îl salvează de impulsul de a transforma trauma în destin. Aici cartea dobîndește relevanță socială. Pentru că în societățile în care violența domestică este dificil de probat sau de recunoscut, transmiterea implicită, prin educație, prin rușine, prin tăcere, devine principalul canal prin care agresiunea continuă. Mama și bunica lui Grangé taie acest lanț. Iar copilul nu crește cu întrebarea „Cine e vinovat?”, ci cu întrebarea – mult mai matură – „Ce pot face cu ceea ce am primit?”.
Traumele nu se transmit prin sînge, ci prin tăcere
Grangé însuși este „victima” indirectă a tatălui său, un martor întîrziat al efectelor pe care acesta le-a produs. În adolescență, dar și în viața de adult trăiește episoade de depresie severă. Nu știe exact de ce. Nu înțelege de ce frica apare chiar și atunci cînd nu există un motiv vizibil. Frica, în cazul său, nu este cauzată de violență, ci de posibilitatea ei. Este frica anticipativă, apăsătoare, care face parte din „memoria psihologică a familiei”. Această perspectivă extinde semnificativ rolul autobiografiei: autorul scrie nu doar ca să se elibereze, ci ca să înțeleagă mecanismele subtile prin care se transferă vulnerabilitatea între generații. Transmisia traumei nu se face prin sînge, nici prin lovire. Se face prin felul în care este gestionată. Cînd este ascunsă, se transformă în anxietate. Cînd este consumată în resentiment, devine răzbunare. Cînd este privită lucid, devine poveste.
Autobiografia lui Grangé nu este nici un roman al revanșei, nici un jurnal terapeutic. Este, mai degrabă, o cartografiere a identității fragile, atent construită, în care scrisul nu este vindecare, ci clarificare. Nu salvează, ci luminează.
Vindecarea începe cînd încetezi să negi
Cartea introduce, discret, ideea că rana nu se vindecă prin uitare. Uitarea este, de fapt, primul pas înspre repetarea traumei. Nu poți vindeca ceea ce nu înțelegi. Dar nici nu vindeci ceea ce transformi în emblema vieții tale. Paradoxul este acesta: negarea traumei o perpetuează, iar obsesia pentru traumă o idolatrizează. Vindecarea nu se află nici în tăcere, nici în revoltă. Ea apare în momentul în care accepți realitatea rănii fără să o transformi în identitate. Grangé alege un drum rar: nu se refugiază în ficțiune, ci folosește ficțiunea ca metodă pentru a cerceta realul. Înțelege că rana nu este subiect de literatură, ci de conștiință. Și că literatura nu este locul unde ne ascundem, ci locul unde ne clarificăm. Privită dincolo de destinul individual, Je suis né du diable ne vorbește despre felul în care societățile gestionează furtunile interioare. Despre tăcerile care nu protejează, ci prelungesc răul. Despre cum, în anumite culturi, suferința ajunge să fie percepută ca destin, nu ca realitate ce poate fi depășită. Despre felul în care ne raportăm la trauma celuilalt: o privim, o compătimim, o judecăm, dar rareori o înțelegem.
Sîntem încă mai confortabili cu ideea de vină decît cu ideea de responsabilitate. Vina caută un autor al răului. Responsabilitatea caută un sens al lui. Vina condamnă. Responsabilitatea explică. În acest sens, cartea lui Grangé nu arată cu degetul, ci cu oglinda. Nu întreabă „Cine e de vină?”, ci „Cum am ajuns aici?”. Nu ține un proces, ci o seminarizare lăuntrică. „Îmi cobor privirea spre mormînt: este pentru prima dată cînd am un contact real cu tatăl meu. Sosesc puțin cam tîrziu, desigur, dar nu contează. În realitate, Jean-Claude a fost mereu acolo, în mine, într-o formă chiar mai absolută decît cromozomii pe care i-i datorez. În fond, am scris întotdeauna împotriva lui. Tocmai această adversitate mi-a dat forța. Kant evoca porumbelul care s-ar putea crede mai liber dacă nu ar fi frînat de vînt. Or, se întîmplă exact contrariul: pasărea se sprijină pe rafalele de vînt, din ele își trage puterea. Victor Hugo: «Păsările nu zboară bine decît împotriva vîntului».”
Ce ne învață cartea lui Grangé? Că trauma, dacă nu este înțeleasă, devine o identitate derapantă. Că rana, dacă nu este privită lucid, devine o povară. Și că, uneori, cea mai periculoasă formă de violență nu este cea care doare fizic, ci aceea care nu se vede, pentru că rămîne în discursul interior al individului, perpetuîndu-se, subtil, în familie, în comunitate, în tăcerile colective.
Poate că adevărata întrebare pe care o lasă cartea în urmă nu este legată de tată, nici de fiu, nici măcar de familie. Ci de felul în care alegem să purtăm rănile noastre. Le ascundem, le arătăm sau le transformăm? Le închidem în tăcere sau le așezăm, cu luciditate, în lumină? Fiindcă atunci cînd rana încetează să mai fie secret sau emblemă și se așază, pur și simplu, în locul ei de memorie, ea nu ne mai definește. Devine poveste. Și din poveste, uneori, se naște libertatea.
