Banalitatea melodică și populismul versurilor transformă multe pricesne într-un veritabil purgatoriu ortodox pentru participanții la liturghie. Estetica îndoielnică a acestor producții omenești naște întrebarea ce răsună încă din Vechiul Testament: „Cînd aduceți jertfă un dobitoc orb, n-aveți nici o vină? Cînd aduceți, la jertfă, unul șchiop sau cu meteahnă, n-aveți nici o vină? Adu-l cîrmuitorului tău: Va fi el mulțumit sau te va primi el bine? – zice Domnul Savaot” (Mal. 1,8).
Dincolo de considerente care țin de gusturi, frapează contrastul unor versuri cu Evanghelia. „Avem o țară” sau „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13,14)? Nu doar Evanghelia, ci și bunul-simț este sfidat prin perlele naive și neadevărate: „Cînd necazurile ne-au împresurat, / împreună în biserici ne-am rugat. / Azi cînd este libertate, / ne urîm frate cu frate”. Or libertatea nu constă în lipsa totalitară de opțiuni care te scutește de povara morală a alegerii, nici în abundența amețitoare a alternativelor, ci în conștiința care știe că „chipul acestei lumi trece” (1 Cor. 7,31), indiferent cît de sărăcit sau înzorzonat ar fi. Intermezzourile din cadrul liturghiei care cosmetizează vremea necazurilor sau pulsează de freamăt legionar sînt girate de cler în speranța profitului facil al sentimentalismului pe care îl stîrnesc. Dar inflamarea sufletelor credincioșilor cu simțăminte naționalist-populiste este un „foc străin”, asemenea celui adus de cei doi fii ai lui Aaron, „luîndu-și fiecare cădelnița sa” (Lev. 10,1), pentru care focul lui Dumnezeu i-a mistuit pe loc.
Cultul națiunii ambalat în mesaj creștin nu poate fi justificat cu argumentul că ar fi un braț al dragostei creștine, pentru că schimbă însăși Evanghelia pe care Hristos a adus-o prin întruparea, moartea pe cruce și învierea Sa. Dacă împărăția cerurilor s-ar transmite ereditar, și nu prin har, iar o apartenență etnică ar ușura sfințirea mai mult decît alta, rostul tainelor ar fi unul pur simbolic. Dar Evanghelia nu propune cultivarea moștenirii după trup ca modalitate de sfințire. Dimpotrivă, se dezice răspicat de încrederea în oferta trupului, punctînd că „nu din sînge” se nasc fiii lui Dumnezeu (In. 1,12). Nici Sf. Pavel, în grija sa pastorală, nu menționează zestrea sîngelui printre armele Duhului cu care putem sta împotriva uneltirilor diavolului. Ba chiar avertizează că „cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică” (Gal. 6,8).
Dacă Evanghelia îndeamnă la o dragoste aleasă, atunci aceasta este rezervată celor de o credință în Hristos, care transcende limba și tradiția culturală: „Să facem binele către toți, dar mai ales către cei de o credință cu noi” (Gal. 6,10). Unde în lumea aceasta avem exemplu de naționalism „iubitor” care în momentele încercării să nu fie nevoit să se transforme în delimitare înverșunată de alte naționalități, unele chiar majoritar creștine, ba să le și stîrpească, dacă interesul națiunii o cere? Această prioritizare a propriului suflet național este incompatibilă cu chemarea lui Hristos: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8,35).
Natura crucii cu care se poate lăuda creștinul o lămurește Sf. Pavel cînd le scrie galatenilor: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!”. Nu crucea forței politice, care transformă narațiunea creștină în agendă lumească, în răspăr cu mărturia dată de Hristos că împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Nu crucea transformată în accesoriu de design găunos, nici crucea devenită simbol simplist al eforturilor firești ale vieții. Ci crucea „prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” – acel dublu vector al comuniunii cu Hristos prin care, pe de o parte, este răstignită logica ochiului pentru ochi, a primatului intereselor proprii și a demnității clamate furibund și prin care, pe de altă parte, creștinul, cetățean al împărăției cerurilor și a dragostei pînă și față de vrăjmași, este răstignit pentru lumea care nu mai are ce să-i ofere decît prilejuri de aducere abundentă a roadei Duhului Sfînt. Rămîne o temă deschisă în ce mod o națiune – cine în numele națiunii, care nu are o conștiință ipostatică în sine căreia să i se poată adresa creștinismul – ar putea rosti: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2,20).
Naționalismul ostentativ – ia cu brîu tricolor purtată la biserică, în afara unui context cultural dedicat, sau fluturarea drapelului național în spații rezidențiale – nu diferă de fala ușor grotescă cu care unii copii își etalează costumul de Cenușăreasa sau Superman la petrecerile aniversare unde ceilalți copii nu se înveșmîntează în simbolurile lumii lor ficționale. Tot așa, microparada naționalistă individuală în cotidian vulgarizează tocmai valorile prin care promotorul lor exhibiționist își propune să-și structureze lumea interioară. În spațiul sacru, fapta capătă o conotație mai gravă, pentru că simbolistica seculară concurează cu exclusivismul semnificării figurative care ar trebui să le revină obiectelor religioase, menite să ne ajute să ne ridicăm privirea de la cele văzute la cele nevăzute. Contribuția Bisericii la formarea identității unei națiuni nu legitimează pretenția națiunii asupra Bisericii. Iar cînd „sarea pămîntului” determină gustul lumii, nu doar îl îmbunătățește, „de nimic nu mai e bună decît să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni” (Mt. 5,13).
O identitate sacralizată devine un scop în sine, în loc să fie rampă de lansare pentru aspirații mai înalte decît ea, o paradă al cărei rost se epuizează în afirmare, nelăsînd loc pentru cultivare, adică pentru creșterea spre transcendent. Comuniunea în Hristos depășește identitățile – structurile ființei lăuntrice ca forțe mobilizatoare – pe care ni le putem contura. Această semnificație o putem desprinde din înfricoșătoarele cuvinte că nu poate fi ucenic al lui Hristos cel care „nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși” (Lc. 14,26). Adesea gravitatea acestor cuvinte este micșorată omiletic prin diverse condiționări care nu sînt prezente în Evanghelie, cum că avertismentul s-ar referi „doar” la situația în care urmarea lui Hristos și apartenențele lumești ar intra în conflict. Or el îndeamnă la depășirea resurselor firii și la așezarea tuturor relațiilor în dimensiunea veșniciei. Turnul despre care vorbește Mîntuitorul în continuarea acestui avertisment nu se poate isprăvi prin resursele apartenenței trupești. Cei care îi pun o astfel de temelie, una națională, chiar dacă o numesc la modul general creștină, nu-l vor putea termina, ci se fac de rîs. Un creștinism care nu își asumă paradoxul de a trăi într-o lume a diferențelor uneori incompatibile fără a fi din ea, ci îi diluează complexitatea prin discursuri naționaliste lumești, recade în ipostaza împrăștierii de după eșecul Turnului Babel. De aceea, Sfîntul Sofronie Saharov ne amintește că tot ce rămîne sub standardul iubirii – care ne cere să iubim întreaga omenire ca pe un singur Adam – este inferior poruncilor evanghelice și că „realitatea cuprinsă în poruncile lui Hristos nu este încă actualizată în creștinismul istoric”.
Sacralizarea tradiției național-populare se opune universalității creștinismului, articulată istoric eminamente în spațiul urban. Criticile aduse folclorului sacralizat nu sînt atacuri împotriva unui far al sfințeniei în învolburarea babilonică a zilelor de pe urmă, ci vin tocmai pe fondul instrumentalizării acestuia în cheie politică. Oare haina bună pe care orășeanul interbelic o purta la slujbele religioase era mai puțin „creștină” decît echivalentul ei rural? O corală de Bach este mai puțin duhovnicească decît o priceasnă naivă?
Duhul sfințește tot ce i se deschide. Dar sfințirea nu introduce o coloratură anacronică în structurile umane, ci le transfigurează pentru veșnicie, prin rezistență conștientă față de inerția afinităților omenești („că așa se face pe la noi”). Nu întîmplător unul dintre cele mai cunoscute stihuri din practica liturgică celebrează unicitatea și noutatea unirii nupțiale cu Hristos: „Ascultă, fiică, și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta, că El este Domnul tău” (Ps. 44,12).
Sacralizarea este o reacție imperativă la un apel impunător al divinității. Sfințirea, dimpotrivă, răspunde la chemarea delicată a Dumnezeului celui întrupat și presupune o disponibilitate voluntară, lipsită pînă și de constrîngerea pe care o exercită irezistibilul unui sentimentalism candid. De aceea atentează împotriva duhului libertății creațiile artistice „creștine” dulcege care mizează pe afect și nu pe schimbarea minții. Iubirea creștină nu este afecțiunea instinctivă născută din resursele firii umane, ci o lucrare conștientă, un exercițiu de libertate susținut, tocmai pentru că intră în contrast cu chemarea trupului: „Noi nu mai știm de acum pe nimeni după trup; chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaștem” (2 Cor. 5,17).
În Apocalipsa Sf. Ioan, pietricica albă pe care este „scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe, decît primitorul” prefigurează desființarea identității, a oricărui „nume” împărtășit ca temei al comuniunii spre veșnicie. În realitatea imperfectă de acum, asta nu trebuie să însemne anarhie socială și ideatică, ci doar o reamintire a caracterului relativ al așa-ziselor identități. Dacă Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte” (Fil. 2,7), poate că această revelație trebuie înțeleasă și în sensul ascultării ca „străduință de a auzi” et altera pars.
Annamária Amik este traducătoare și eseistă. A făcut studii de filozofie și coeditează site-ul cultural maghiar Kritizorok.com.
