Într-o epocă în care corectitudinea politică domină discursul public și orice tentativă de nuanțare riscă să fie catalogată drept „retrogradă”, Peggy Sastre, filosoafă franceză și editorialistă la publicația Le Point, se ridică împotriva dogmelor ideologice. Noua sa carte, Sexe, science et censure, scrisă împreună cu politologul Leonardo Orlando, este un manifest lucid pentru recuperarea adevărului științific din spatele bătăliei simbolice dintre sexe.
Într-un climat intelectual sufocat de militantism, Sastre îndrăznește să spună ceea ce mulți gîndesc, dar puțini mai îndrăznesc să afirme public: bărbații și femeile nu sînt identici, iar negarea acestor diferențe nu conduce la egalitate, ci la resentiment. Volumul, după cum mărturisește Sastre, într-un interviu pentru Le Point, pornește dintr-o experiență de cenzură. În 2022, Peggy Sastre și Leonardo Orlando trebuia să țină la Sciences Po un curs despre diferențele biologice și evolutive dintre sexe. Însă cursul a fost anulat în ultimul moment sub presiunea unor grupuri militante.
„Am văzut cum, în cîțiva ani, s-a ridicat un zid al ignoranței voluntare”, afirmă Sastre, care amintește că universități prestigioase, precum Harvard, cedează, una cîte una, în fața ideologiei. Pentru Sastre, această tăcere academică e simptomul unei epoci care confundă știința cu opinia și cercetarea cu moralismul. Cartea devine astfel un gest de igienă intelectuală: o încercare de a reda publicului ceea ce o parte din mediul universitar a confiscat. Sastre nu scrie din dorința de a provoca, ci dintr-un sentiment de sufocare, acela al gînditorului care asistă neputincios la triumful ideologic al fabulelor pseudoștiințifice despre „sexul neutru” și „constructul social” al genului.
Departe de a idealiza trecutul, Sastre reamintește că biologia umană nu dispare prin decret ideologic. Dorințele, preferințele, tiparele de comportament au fost modelate de milioane de ani de selecție naturală și sexuală. „Bărbatul caută, inconștient, semnale de fertilitate, tinerețe, sănătate, proporții armonioase. Femeia caută siguranță, resurse, protecție.” Nu e vorba, susține Sastre, de superficialitate masculină sau cupiditate feminină, ci de raționalitate evolutivă. În vremurile cînd sarcina putea ucide, iar creșterea unui copil necesita ani de efort, selecția naturală a înzestrat femeile cu o prudență instinctivă. De aceea, etichetarea lor drept „interesate” e o formă de amnezie culturală: uităm prețul biologic al fiecărei erori de alegere.
Mitul patriarhatului
Una dintre cele mai incomode poziții ale lui Sastre este refuzul teoriei patriarhatului ca sistem unitar de opresiune. „Istoria umanității nu e un complot al bărbaților împotriva femeilor, ci o serie de aranjamente între două sexe cu constrîngeri reproductiv diferite.” Această perspectivă biologic-evolutivă dezamorsează ideea unei conspirații masculine. Femeile au ales bărbați puternici pentru protecție, iar bărbații au căutat statutul pentru a fi aleși. Din acest joc de selecție s-au născut regulile, morala, instituțiile. Nu o dominație planificată, ci un compromis conflictual care a permis supraviețuirea speciei.
Să vezi patriarhatul ca pe o forță unică și omnipotentă, avertizează Sastre, înseamnă să simplifici realitatea pînă la caricatură. Societățile nu pot fi reduse la un serial Netflix cu „bărbați răi și femei bune”. Sastre admite că civilizația are rolul de a controla agresivitatea masculină, un instinct vechi, produs al competiției pentru statut și reproducere. Dar controlul nu înseamnă abolire. Ideea că putem „deconstrui” virilitatea prin simple campanii educaționale e, în opinia sa, o utopie. „A crede că putem eradica agresivitatea masculină prin decrete egalitare înseamnă să crezi că putem aboli foamea printr-un comunicat de presă.” Pentru ea, marea victorie a civilizației este domesticirea acestei energii, nu negarea ei. Legile, alianțele, religia, poliția, toate au fost instrumente pentru a canaliza un potențial distructiv, nu pentru a-l face să dispară.
Un alt exemplu de negare a realității biologice îl constituie politica jucăriilor „neutre din punct de vedere al genului”. Peggy Sastre demontează această obsesie egalitaristă: preferințele de joc apar încă din primele luni de viață, înainte ca bebelușii să fie influențați cultural. Fetițele se orientează către păpuși și relaționare, băieții către mișcare, construcție și explorare. A le refuza copiilor libertatea de a-și urma instinctele naturale, avertizează autoarea, nu înseamnă progres, ci culpabilizare. Nu e un pas spre libertate, ci spre confuzie identitară.
Rețelele sociale, noul „teren de selecție”
Sastre face o paralelă fascinantă între lumea digitală și selecția sexuală din natură. Platformele precum Instagram sau Tinder ar funcționa ca o „super-piață a dorințelor” unde fiecare își expune atuurile reproductive. Femeile afișează frumusețe și disponibilitate, bărbații semnalează statut și putere, doar că acum totul se desfășoară pe o scenă globală, fără filtre morale. Această hipervizibilitate accentuează competiția. „Cînd milioane de potențiali parteneri te pot vedea, fiecare își optimizează semnalele pînă la exces.” De aici, „culturile” corpului perfect, ale buzelor umflate și ale bicepșilor umflați cu steroizi. Lumea digitală nu ne-a eliberat de instincte, ci le-a amplificat în forme noi.
Peggy Sastre nu idealizează nici reacția opusă: apariția curentului „manosfera”. Ea înțelege de ce unii bărbați se simt marginalizați într-o epocă în care masculinitatea e etichetată drept „toxicitate”. Mulți se simt forțați să se scuze pentru propria existență, în timp ce regulile de seducție rămîn neschimbate: femeile continuă să prefere bărbați siguri pe ei, protectori, ambițioși. În lipsa unor modele masculine adaptate lumii moderne, unii se refugiază în ura față de femei sau nostalgia unei „vîrste de aur”, care n-a existat niciodată. În opinia lui Sastre, aceasta e o criză de adaptare biologico-culturală: bărbații și femeile trebuie să-și renegocieze rolurile într-un context nou, fără să-și nege natura.
Pe de altă parte, dacă bărbații suferă de pierderea statutului, femeile plătesc un alt preț: anxietatea. Pentru Sastre, impactul nociv al rețelelor sociale se resimte mai devreme și mai profund la fete, pentru că statutul social feminin s-a construit mereu pe atractivitate și reputație. În trecut, pierderea reputației însemna excluderea dintr-un clan. Astăzi, umilința e globală și permanentă. Platformele au transformat liceul într-o arenă planetară a comparației: frumusețe, popularitate, dorință, totul se evaluează public, în timp real. De aici creșterea tulburărilor anxioase și depresive la adolescente.
Un alt capitol fascinant al cărții analizează aplicațiile de întîlniri, unde diferențele biologice se traduc în algoritmi: bărbații dau „like” la 70% din profiluri, femeile la doar 5%. „Bărbații maximizează, femeile filtrează”, spune Sastre. Această asimetrie, firească evolutiv, devine explozivă într-un spațiu fără norme sociale. Rezultatul? O minoritate de bărbați „de top” monopolizează atenția, în timp ce ceilalți rămîn invizibili. Femeile foarte educate întîmpină, paradoxal, dificultăți în a găsi parteneri, un reflex arhaic al statutului masculin perceput ca amenințat.
Sastre citează studii care arată cum succesul profesional al femeilor nu este întotdeauna un avantaj pe piața relațiilor. „Față de o femeie foarte diplomată, unii bărbați se simt descalificați, nu din misoginie, ci pentru că ierarhia de statut e adînc înrădăcinată în biologia noastră.”
Biologia, sportul și chestiunea trans
Sastre abordează și tema explozivă a participării sportivilor trans în competițiile feminine. Compasiunea și respectul, spune ea, sînt esențiale, dar sexul biologic nu e un accesoriu. Pubertatea masculină modifică ireversibil masa musculară și densitatea osoasă; ignorarea acestor diferențe subminează credibilitatea competițiilor și pune presiune pe femeile care au luptat decenii pentru recunoaștere. Ea nu propune excluderea, ci adaptarea, crearea de categorii juste. A nega biologia în numele incluziunii riscă să producă noi forme de nedreptate.
Feminismul, pierdut între ideologie și realitate
Pentru Peggy Sastre, feminismul clasic, cel al egalității în drepturi, a fost o reușită istorică. Problema e deriva sa actuală: transformarea într-o ideologie de victimă. În loc să plece de la realitate, noul feminism pleacă de la negare. Rezultatul este o ruptură între ideal și viața reală: politici publice de tip „jucării neutre”, cote obligatorii, negarea diferențelor biologice în sport sau în educație. „Această abordare nu a eliberat femeile, ci le-a infantilizat”, spune ea. Feminismul care refuză știința devine moralizator și contraproductiv, alimentînd frustrări de ambele părți.
Sastre apără psihologia evoluționistă de acuzația de sexism. „A descrie diferențele nu înseamnă a le valoriza ierarhic.” Știința nu e normativă, nu spune ce „trebuie” să fim, ci ce sîntem. Negarea faptelor biologice nu duce la progres, ci la politici sociale construite pe nisip. O societate justă nu e aceea care refuză realitatea, ci aceea care o cunoaște suficient de bine pentru a o depăși.
Într-o confesiune surprinzătoare, Sastre explică de ce a fost atrasă de psihologia evoluționistă. „În tinerețe, am avut o sexualitate foarte masculină, foarte activă, iar nici femeile, nici bărbații nu mă înțelegeau.” Această experiență personală a făcut-o să caute explicații dincolo de morală. A descoperit că instinctele, oricît de diverse, au rădăcini biologice adînci.
Pentru prima dată în istorie, spune ea, femeile controlează eficient fertilitatea, acced la educație și independență economică. Această revoluție rescrie regulile vechi ale seducției și ale conviețuirii. Relațiile devin mai libere, dar și mai fragile: divorțurile cresc, singurătatea se accentuează, iar piața amoroasă digitală amplifică inegalitățile naturale. Trăim, afirmă Peggy Sastre, o fază de reajustare adaptativă: biologia trebuie să învețe să trăiască într-un mediu cultural complet nou. Instinctele nu dispar, dar sînt obligate să se reconfigureze. Societatea modernă e un laborator de mutații sociale în care selecția naturală interacționează cu tehnologia, emanciparea și anxietatea.
Curajul de a spune ceea ce nu se mai spune
Ceea ce fascinează la Peggy Sastre nu este doar forța argumentelor, ci curajul intelectual de a le formula într-o epocă în care discursul științific e suspect dacă nu se aliniază ideologiei dominante. Ea nu propune o întoarcere la tradiție, ci o reconciliere cu realul.
A înțelege că egalitatea nu înseamnă identitate, că biologia nu este dușmanul emancipării, ci baza ei, e o lecție de luciditate. Sastre ne reamintește că adevărata libertate începe acolo unde ne acceptăm natura, nu acolo unde o negăm.
