Leonid Dimov (11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – 5 decembrie 1987, București) a fost considerat multă vreme, în critica românească, un poet excentric, de nișă, un manierist, circumscris fie stilului arghezian de a șlefui și narativiza poezia, fie stilului barbian de a ermetiza poezia (sau ambelor stiluri, laolaltă). În ciuda laudelor aduse poetului, catalogat exotic și atipic în contextul românesc comunist, Dimov nu a fost plasat în linia întîi a liricii românești contemporane. El a fost recuperat, după prăbușirea regimului comunist, și plasat, ca poet de adîncime, alături de un alt introvertit exotic în poezia românească, Mircea Ivănescu, eclipsînd astfel dominația recunoscută (în perioada comunistă) a poeziei lui Nichita Stănescu. Ion Bogdan Lefter, Corin Braga, Viorel Mureșan & Traian Ștef, Dan Grădinaru, Alina Bako, Luminița Corneanu sînt cîțiva dintre cei care s-au ocupat de opera lui Dimov, în postcomunism, cu dăruire și iscusință.
În timpul vieții, Leonid Dimov a publicat treisprezece cărți de poezie și a tradus din Marcel Raymond, Pierre Daix, Hugo Friedrich, Curzio Malaparte, Giambattista Marino, Gérard de Nerval, Andrei Belîi, Mihail Lermontov ș.a. Cele mai importante evenimente din viața lui Dimov sînt căsătoria tumultuoasă cu Lucia Salam (prima lui soție), apoi recăsătoria cu Ana-Marina Pâcă (soția lui a doua, devenită Marina Dimov, muză, iubită și cel mai apropiat martor de spațiul creator dimovian) și integrarea poetului în mișcarea onirică din anii ’70 ai secolului trecut, ca membru marcant, alături de Dumitru Țepeneag și Vintilă Ivănceanu, în principal (pe lîngă aceștia, din grup mai făceau parte poeții Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru; iar apropiați ai grupului oniric, dar fără să facă parte din acesta, erau poeții Mircea Ivănescu și Șerban Foarță). Grupul oniric este perceput, de autorități, ca refractar la comunism, iar Dimov va fi, o vreme, supravegheat de Securitate.
Conform lui Corin Braga, poezia lui Dimov este situată între onirism (reverie, halucinatoriu, fantasmatic) și barbianism (ermetism), dar ea conține și baladesc în descendența lui Radu Stanca, poet relativ uitat actualmente („Leonid Dimov. Identitatea scindată” în Psihobiografii, 2011). Corin Braga cataloghează capodoperele lui Dimov drept niște „basme neogotice” și sesizează paradoxul reprezentat de poet: acesta este un oniric lucid, un orfevru și șlefuitor rațional, care, în virtutea poeticii onirice estetice, teoretizată mai ales de Dumitru Țepeneag (dar și de Dimov însuși), comite „o alianță contra naturii între atmosfera încinsă și sulfuroasă a visului și aerul translucid și înghețat al rațiunii reci”.
Portretul lui Dimov, ca autor, e unul care reiterează o caracteristică a poeților de secol al XIX-lea – anume, îmbinarea între „superdelirant” și „arhiluciditate”. Corin Braga insistă asupra felului în care Dimov a optat pentru lumile compensatorii și universurile imaginare, ca protecție față de exterioritatea socio-politică și umană a vremurilor, prin variate metode: euforie bahică, reverie, creație. Diurnul lucid al poetului a fost, totuși, contaminat și impregnat de fantasmaticul nocturn, astfel obținîndu-se o structură hibridă (aproape alchimică), printr-un proces de „aromire a conștiinței diurne”. Starea de poezie este, astfel, la Dimov, o mixtură de diurn-nocturn și real-fantasmatic, cotidianul fiind impregnat de non-cotidian.
Inițierea în para-lume
Există o dimensiune voit abracadabrantă în poezia lui Leonid Dimov, care încîlcește cititorul și îl năucește tocmai întrucît, dincolo de fantezia bulimică și constructul extravagant, are, în background sau underground, o intenție anume: poemele lui Dimov sînt un soi de misterii și de inițieri în para-lume, comise în mod lucid, printr-un neogotic cel puțin relativ asumat care se folosește, ca platformă lingvistică, de un baroc postmodern. E o questa la mijloc, Dimov fiind un ludic anxios, un „artifeximaginatoriu”, dar cvasi-nevrotic; carnavalescul lui nu este niciodată gratuit, ci are la bază angoase și neliniști profunde legate mai cu seamă de moarte, dragoste, cunoaștere, creație. Există, cu alte cuvinte, doi Leonid Dimov: unul este un baroc postmodern, un ludic inepuizabil și un inventator de limbă poetică la lumina zilei, iar celălalt este un coșmaresc (nu neapărat nocturn) cu angoase și neliniști, care ajung în adîncime și tulbură. Este materializată în acest caz tocmai alianța dintre realitate și irealitate pe care poetul a teoretizat-o obstinat.
Corin Braga a vorbit despre „basme neogotice”; patina aceasta din anumite poeme ale lui Dimov (mai ales din cele epice și ample) este dependentă de procedeul hipertrofierii alchimice care adună laolaltă elemente de feerie și coșmaresc, în texte care ar putea fi numite dark-fairies. Latura neogotică a lui Dimov este generată, probabil, de demiurgia gnostică despre care autorul vorbea, la un moment dat, în textele sale teoretice. Plasez această tendință a lui Dimov sub titulatura de neogotic, întrucît niciodată poemele sale, oricîte de marcate de obscuritate și elemente sumbre, nu vor fi exclusiv gotice (întunecate în absolut), ci întotdeauna ele vor fi flancate de ironie și sarcasm ludic. Neogoticul dimovian este unul rarefiat, iar nu concentrat; este un neogotic diluat de ironie și melancolie, nu devine niciodată sufocant.
Tromba onirică
Teoreticianul principal al mișcării onirice din România a fost Dumitru Țepeneag. Leonid Dimov l-a secondat, explicînd, acolo unde se simțea vizat, adică în poezie mai ales, de ce onirismul estetic era o direcție cu miză și de ce visul nu este neapărat vis, în noua formulă, cît vis fabricat, calchiat după structuri onirice. În articolul „Preambul” (Luceafărul, nr. 27, iulie 1968), Dimov se referă la creația (literatura) onirică, vorbind despre „o reînșiruire a unor organizatori perfect reali, într-o mereu nouă topologie”, unde „transformările cele mai complexe sînt realizate instantaneu, aproape magic”. Ceea ce-l interesează, deci, pe creatorul oniric în poezie este o nouă topologie, un nou spațiu de plasare și de structurare a imaginilor, dar pornind de la realitate, iar nu în afara ei. Dimov exclude, astfel, cel puțin deocamdată, visul ca materie nebuloasă, inconștientă, care ar putea fi prelucrată; el favorizează instrumentarul realității, chiar dacă acesta va fi un instrumentar imitator al visului.
Totuși, poezia pe care o definește Dimov nu este una realistă, ci una reorganizată, restructurată: „Elementul oniric capătă dreptul de a pătrunde în poezie abia în clipa în care visul începe să fie tălmăcit. Cheia viselor este mai onirică decît visul însuși”. Ce este sau ce devine poezia în concepția lui Dimov? O cheie a viselor, o prelucrare și restructurare a viselor, prin intermediul narațiunii liricizate și a unei structuri imitate. Tălmăcirea viselor este de fapt liricizarea lor epicizantă, căci cele mai spectaculoase, în grila onirismului estetic, sînt poemele narative ample ale lui Dimov – majoritatea, niște capodopere. Pe de altă parte, în același articol, autorul refuză pasivitatea vreunui onirism ca la carte, canonic, vorbind despre poezia onirică în ipostaza de „poezie activă”, prin următoarea explicație: „Universul real este ținta ei, transformarea în serii din ce în ce mai îndepărtate de aparențe, dar mai apropiate de acea zonă în care – desigur – palpită adevărul, este mijlocul ei de creație. Limitele nete ale obiectelor nu dispar, ci se conectează, reliefînd vecinătăți aproape de sine stătătoare”.
Interesant este, după cum reiese, faptul că aparențele (imaginile mimate oniric ori construite după un tipar oniric) se disipează treptat, întrucît construiesc un nucleu real care depinde de conexiuni și interconectări din care ia naștere tocmai o nouă poezie restructurată în sens oniric, printr-un construct migălos. Dimov, în intenția de a fi și mai limpede, trasează și formulează ceva cu adevărat nou în poezia românească (deși, la prima vedere, explicația și termenul ar putea fi riscante), anume ideea de autocreație. Poemul oniric se autocreează treptat, pas cu pas, din aproape în aproape, el depinde de propria sa rostogolire și avalanșă, de propria sa funcționare și derulare. Iată citatul și explicația, care mi se par cu adevărat pregnante în definirea poeziei onirice: „Franjurile, cusăturile, ornamentele universului real, cu memoria și idealurile lui concentrice, sînt esențiale în poezia onirică tocmai pentru a permite lucrurilor să-și exercite singura lor activitate netragică, nedepresivă: autocreația, automorfismul, intercomunicarea și în ultimă instanță panismul, conexiunea, tromba onirică”.
Care este relevanța acestui citat amplu? Tromba onirică se referă tocmai la derularea de tip autocreație a unui poem, în sensul definit de Dimov; un poem construit printr-o trombă onirică nu e un poem care conține vis ori vise, ci unul care atestă senzația de vis printr-un construct hiperbolic în avalanșă. Ceea ce contează, deci, este avalanșa de imagini care, chiar ea, este motorul (tromba) poemului ce se gestionează singur, de la un punct, curgînd autocreator. La finalul articolului „Preambul”, Leonid Dimov mai precizează încă o chestiune-cheie: „nu-i vorba de a povesti vise, ci de a le aplica legislația cu maximă luciditate”. Legislația viselor este, prin urmare, legea centrală a facerii poemului oniric. Poetul este un făcător de legi ale visului în poezie; poetul este, însă, nu doar legislator, ci și promotor liric al acestor legi care se sprijină pe imagini și pe o narațiune coagulantă. Poetul nu povestește vise (în ciuda narațiunii interioare poemului care există și funcționează ca atare), ci le reconstruiește lucid, le regestează, lăsîndu-le însă libertatea de autocreație, aproape indepedent de autor.
Acest text este o pledoarie pentru a-l citi și reciti pe Leonid Dimov, iată, la o sută de ani de la nașterea sa.
Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultima carte publicată: romanul Regii gunoaielor, Editura Polirom, 2024.
Foto 1: Leonid Dimov, cca. 1945
Foto 2: Jan Willem Bos și Leonid Dimov, după 1980, la București
Foto 3: Leonid Dimov și Emil Brumaru, cca. 1970
Foto 4: Nadia și Leonid, cca. 1930
Fotografii din arhiva familiei Dimov preluate din volumul “Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel” de Luminiţa Corneanu, Editura Cartea Românească, 2014.
