Michel Tournier (1924-2016), revenit în atenția Franței, cu un roman de sertar, Les fausses fenêtres (Gallimard, 7 noiembrie 2024), are imaginea unui scriitor, cum se spune, de succes, mai ales în spațiul latin. În treacăt, să observăm că nu este un necunoscut nici cititorilor români. În Franța, biografia și opera i-au fost bine investigate de critică.
Romanele lui oferă lecturi etajate. Romanul său erotic, de exemplu, relevă un nou tip de sexualitate. Nouă în anii ’70, acum această viziune, intens culturalizată, intră într-un canon clasicizat. Apoi romanul istoric, cu obsedanta temă a războiului, a Franței îngenuncheate de fasciști, germani și localnici – trădători! –, narațiuni filtrate prin mitologii violente, primare. Personajele, care pot introduce ambiguități semantice, au multe corespondențe în legende nordice, în universul german (autorul duce mai departe aici o tradiție din familie). Ele marchează aplecarea generală către irațional. Produc regresiuni abrupte ale spațiilor narative. La mare adîncime, dar sub tărîmuri ale esențelor pure. Cu tipare simbolice, lumi violente totuși, stihiale, suficiente lor.
Regresiunea aceasta, dacă ținem seama și de desele trimiteri la cultul excremental, anunță o degradare a lumii. În stil postmodernist, ca la Bataille, Baudrillard. Dar ca și la moderniști clasicizați – Joyce, de exemplu. Partea rațională strălucește în structura narativă. Acolo avem multă rigoare. Structuri savante. Dominate de o logică riguroasă. Unde textul uneori se albește ca gheața, în care se citesc lumi minuscule ale unor rafinamente dispărute. Obsedante atracții pentru numerologie, simetrii, cursivitate segmentată în volute stricte, ca în fugile lui Bach.
Naratorul e obsedat de deschideri. Și ca structură, și ca viziune stilistică, deschideri orientate mai ales către revelații. Ca texte formatoare, unice (ca acelea din Gaspard, Melchior & Balthazar). Alteori, asemenea scrieri pot atinge aspecte scandaloase (Les Météores), abjecte, fascinante, ca revers al unor utopii sociale, istorice, mitice, triumfale. Textul în general este foarte fluid, dar și meșteșugit. Spirit și efluvii dionisiace. În același timp, totul marcat și de livresc. Textul e un palimpsest, sub care, printre rînduri, citim texte inițiatice, sacre.
Ar trebui să facem cîteva observații de încadrare a literaturii sale în contextul francez. Mereu s-a vorbit de o marginalitate a sa. Firește, în raport cu scriitorii marcanți ai Noului Roman sau ai Noului Nou Roman. Această primă scriere nu oferă însă prilejul unor asemenea delimitări. E prea încărcată, iritantă chiar, burdușită de conspecte filozofice. Personajele nu au relief, nu au parte de acțiune ca să se edifice. Poate avea și ea amprenta Noului Roman, ca sugestie, romanul ca labirint sau ca aventură a eului.
Povestea e simplă, lipsită de acțiuni sau de elemente autentice, vii ale descrierii de interior. Adolescentul Nicolas (13 ani), ce aparține unei familii aristocratice, care locuiește la Château de Montmort, simte ruptura, desprinderea de mediul patern. Este martor la schimburile dintre tatăl său și un prieten, bătrînul Porphyre, care a venit să petreacă un timp în acest loc. Între ei are loc un dialog de învățați, sub privirea atentă și interesată a lui Nicolas. După plecarea tatălui, bătrînul valet, profesor de filozofie, ia locul protectorului, al maestrului. Dar și al mamei, în subtext. Romanul excelează prin reflecții filozofice, în dauna epicului. Neterminat, textul totuși deschide căi în universul lui Michel Tournier.
Metamorfoza eroului poate fi citită și ca o metamorfoză a autorului. Indirect. Tournier va medita mereu mai tîrziu la devenirea sa, va privi eseistic amintirile. Le va citi prin grile culturale. Acest tip de eseu va concura romanele. Romanele cu țesături multiple se vor hrăni, actualiza, din aceste atingeri polemice cu biografia foarte concretă și încărcată de tensiuni a autorului. Biografic, la momentul scrierii acestui prim text narativ, după ani de studii (la Sorbona, la Tübingen), de aspirații la statutul de filozof, se vede, după ratarea examenului de agrégation (de titularizare ca profesor), brusc, exclus.
Eroul din acest prim text este un ucenic, care vede ruptura. Scufundarea, cum spune un erou de-al său, în mări lichide și reci. O materie dură, carbonizată în mîluri primordiale. În biografia autorului urmează o cădere, jurnalism de toate felurile, dar, mai ales, munca de traducător, care îi asigură subzistența. Abia în 1967 (sîntem în 1953) debutează. Debutează magistral, cu Vineri și limburile Pacificului (Vendredi ou les Limbes du Pacifique), luînd premiul Academiei. Și în acest roman premiat întîlnim obsesia unei metamorfoze. Editorii au regăsit multe bucăți din textul Les fausses fenêtres presărate în primele romane care l-au plasat printre marii autori francezi. Primul roman publicat, poate cel mai prizat, narează o ruptură de lumea occidentală, a confortului burghez, urmată de o rătăcire, pe care o putem suprapune ca fiind o criză a singurătății individului în lumea depeizată de promisiunile agresive ale progresismului scientist. Structuri narative, de povești inițiatice.
Dar Tournier are structura frazei de clasic. E bine fasonată, amintește de căutările lui Flaubert. De fapt, caută o transparență care face ca pe fundul ei să se citească nu zațul, ci țesătura unui text formator. E o frază deosebită de cea a scriitorilor Noului Roman, care, prin aluvionare, vor să redea cît mai bine concretul material, cum spune Alain Robbe-Grillet. Lumea lor trebuie doar să existe. E o limitare. La Tournier, o extensie. Mai tîrziu, meșteșugul său va trezi paralelisme cu cel al postmoderniștilor. De altfel și structura e, ca și la postmoderniști, un joc de-a ficțiunea.
Pornind de la schema acestui prim roman – rămas, cred, în eboșă –, văd drama, metamorfoza primului Flaubert. Și eroul, micul Nicolas, ca și Tournier însuși, e descendentul unei familii de un autoritarism paternal de tip aristocratic. Toate personajele de aici trăiesc sub tirania unui tată prea puternic, castrator. Un Căpcăun, personaj generic la Tournier, bine conturat în romanul Meteorii (Les Météores). Cu Porphyre, valetul, un profesor de filozofie, intrăm în seria personajelor lui Tournier. Personaje cu dublă semnificație; de altfel, el vine însoțit de doi copii, doi îngeri, Gémeau și Gémelle. O altă temă, cea a gemenilor, a androginului.
Nu avem parte de analiza unei fertile, fericite sau nefericite ucenicii. Nu descoperim aici acea iubire spirituală, formă nouă de descoperire a vieții, ceva fără egal în existența lumii. Adolescentul lui Tournier se comportă ca și Törless, personaj al lui Robert Musil, de referință pentru romanul secolului XX. Nicolas e un rătăcit în castelul cu aripi pustii, univers generic. Umbrele sumbre par un mediu care avantajează o decodare freudiană, a crimei la extrem, care aureolează destrămarea unei relații ucenic-maestru. Scenariul nu este, prin decor și semnificație, nici laic, nici religios. Ci mitologic. Filozofarea ar fi mediul în care are loc ruperea. Textul romanului e plin de eboșe ale unui text filozofic structurat. Rotund. Textul acesta este ratat. E obositor, plin de disparități. Toată această fervoare filozofică iritantă nu e însoțită de un text al fanteziei narative, ci de unul al fanteziei onirice. Nici acesta nu-i articulat. Nu are voci, nu are chipuri cu relief. Nu așa va arată proza, limbajul narativ al scriitorului de succes de mai tîrziu. Reproșurile cititorilor, ca și ale criticilor, deși volumul a apărut relativ recent, s-au înmulțit. Onirismul lui e produsul unei psihologizări tulburi, peste care se suprapune o filozofare excesivă și derutantă. Mai tîrziu, naratorul își va cenzura discursul. Tratarea psihologică va fi evitată chirurgical. El va urma astfel o mecanică rafinată a microsecvențelor de real, tehnică a Noului Roman. Realitatea din romanele care l-au clasicizat nu-i secvențială totuși, ci corporală. Epicul la el se simte, e senzual, nu cu mult diferit de rafinatul realism al lui Flaubert. Dar și diferit, personajele nu mai au elemente fizice și sociale, care să le facă să dubleze și să articuleze realul, cel al stării civile, cum spune orgolios Balzac.
Însă ca și în traseele iubirii spirituale, care însoțesc o ucenicie (și aici el se raportează la texte filozofice formatoare), romanul acesta promite vag și un punct de plecare. Ruptura îl înspăimîntă pe ucenic. Căci protectorii distrug, nu numai psihic, dar și fizic. Urcînd mai sus, unde îl luăm în calcul și pe autor, i se suprimă și filozofarea. Lui Tournier i s-a interzis statutul de filozof, lucru pentru care a suferit mult. Aici vine ruptura: maestrul, cum spune George Steiner (în Maeștri și discipoli), dar și discipolii la despărțire, utilizează crima, ca act de detașare. Autorul însuși trăise o asemenea spaimă. I se refuzase lumea ideilor. Îi este refuzată protecția lor, acel amor intelectualis. Va descoperi, în dauna filozofiei, arta. În dauna analizei filozofice, fantezia artei. Rătăcirea adolescentului din acest prim roman, rătăcire ca și a personajului Törless al lui Robert Musil, cum spuneam, decriptată în canon freudian, pune problema descoperirii lumii străine, a maturității însingurate. O asemenea ieșire în lume, tratată larg, cu multă fantezie epică, convingătoare, va fi tema din primul roman publicat, Vineri și limburile Pacificului (Vendredi ou les Limbes du Pacifique).
Ca și tema copilului dublu, aici doar anunțată prin cei doi îngeri ai protectorului său, Gémeau și Gémelle, frați gemeni, teama aceasta va fi exploatată în următoarele romane. Ei alcătuiesc celula gemelară, Cain și Abel, androginul. Rotundul nașterii culminînd cu moartea lor, o renaștere totuși dorită. În alte cărți, ei oferă modelul ruperii, ca fire și destin, prefigurînd un cosmos. Obsesivă la autor este și tema mamei, a femeii protectoare, doar sugerată aici. Ea stăpînește tărîmul opus, unde domnesc seninătatea și lumina. În acest roman abia întrezărim acest mediu. În general, cum se întîmplă într-un roman de mai tîrziu, Meteorii (Les météores), domeniul mamei e dominat de vegetal. Aici domină castelul pustiu și cenușiu, un cenușiu al pietrei, avînd ca anexă biblioteca. De la fereastra castelului, personajul care vrea să evadeze simte limba vîntului, o limbă trădătoare, pe care toți o ascultă, toți o înțeleg. Evadarea însă e confuză, nu are loc. Doar o metamorfoză e presantă, sufocantă. Epicul nu construiește căi de ieșire, stări revelatorii ca mai tîrziu. Personajele sînt informe, statui, fantome, ca statuia din parc.
Romanul Les fausses fenêtres, deși un text imperfect, de ținut la sertar pînă la o eventuală limpezire, conține totuși semințele unei dezbateri autentice despre universul operei lui Tournier.
Daniil Iftime este student la Litere și Filozofie, în anul II, la Universitatea Sorbona din Paris.
