● Yael Tamir, De ce naționalism? Traducere și note de Mihai Roșca, Editura Vremea, 2026.
Celebrul studiu din 1983 al antropologului britanic Benedict Anderson, Imagined Communities, se deschide cu o serie de observații pertinente cu privire la conflictele dintre statele comuniste în a doua jumătate a secolului al XX-lea. „Fără a fi deocamdată prea clar observată”, spune Anderson, „asistăm la o transformare fundamentală în istoria marxismului și a mișcărilor marxiste. Semnele sale cele mai vizibile sînt recentele războaie dintre Vietnam, Cambodgia și China. Aceste războaie sînt importante pentru istoria mondială deoarece sînt primele ce au loc între regimuri ale căror independență și calități revoluționare sînt neîndoielnice. […] Dacă mai era încă posibil să se interpreteze ciocnirile de la frontiera sino-sovietică din 1969 și intervențiile militare sovietice din Germania (1953), Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) și Afganistan (1980) ca „imperialism social”, „apărarea socialismului” etc. – după gust –, îmi închipui că nimeni nu mai poate crede cu adevărat că asemenea tipuri de vocabular au o relevanță prea mare pentru ce s-a întîmplat în Indochina. […] Cine poate fi sigur că Iugoslavia și Albania nu vor intra într-o zi în conflict?”
Geneza din secolele XVIII-XIX a noțiunii de stat modern reprezintă o consecință directă a erupției naționalismului în Europa și implicit a conștiinței naționale. Exemplul dat de Anderson, al conflictelor dintre „națiunile internaționaliste”, demonstrează teza pentru care Yael Tamir pledează în volumul ei din 2019, Why Nationalism?, publicat anul acesta în limba română la Editura Vremea: înăbușirea pe temeiuri ideologice a sentimentului național duce la recidive ale naționalismului extremist și la conflicte între actori naționali, orientarea lor politică fiind irelevantă. Tamir afirmă că liberalismul, născut în contextul prăbușirii vechii ordini imperial-feudale și ascensiunii statului modern, este iremediabil dependent de națiune și de solidaritatea etnică și culturală. Neoliberalismul globalist apare așadar drept o contradicție fundamentală a preceptelor liberale, o trădare a marilor revoluții ale secolelor XVIII-XIX.
Din mai toate punctele de vedere, omul contemporan trăiește în continuare în modernitate, în aceeași vîrstă a Umanității care a debutat odată cu apariția statului care nu se mai identifică, precum în vremea Vechiului Regim, cu suveranul. Statul acesta, cristalizat prin solidaritatea etno-culturală a unei majorități, este cel în care trăim și astăzi. Aventura americană pe care am experimentat-o în anii care au succedat Războiului Rece i-a făcut pe occidentali să piardă temporar din vedere acest lucru, în vreme ce părțile măcinate de conflict ale lumii au simțit-o din plin. Supremația națiunii în raport cu noile idealuri neoliberale a fost demonstrată inclusiv de războaiele purtate în „curtea din spate” a Lumii Libere, precum războaiele balcanice ale anilor 1990 și campaniile rusești din Europa de Est, Caucaz și Orientul Mijlociu. În aceste zone, statele naționale au continuat să ducă lupte împotriva unor actori asimilatori.
Tamir subliniază de mai multe ori caracterul „supranațional” al Uniunii Europene, însă statele răsăritene care își doresc astăzi să treacă sub egida Bruxelles-ului (Ucraina și Republica Moldova) văd prin aderare o șansă la a-și salva ființa națională de la asimilare. Distincția fundamentală, pe care mulți eurosceptici nu o înțeleg, este aceea dintre asimilare și integrare. Cea dintîi se manifestă forțat, prin intervenția brutală a unei puteri imperiale (vezi Basarabia după 1812), pe cînd cea din urmă reprezintă aderarea voluntară la un organism superior, menit să protejeze un set de valori comune tuturor membrilor. Uniunea Europeană este supranațională, nu postnațională. Evoluția sa către statutul de federație presupune coagularea unei identități naționale europene, bazate pe o serie de valori comune, printre care se numără și toleranța pentru particularismele locale. Tamir argumentează că ascensiunea naționalismului iliberal sau autoritar în Europa contemporană este o consecință a desconsiderării idealului național, în special de către liberali, care se încăpățînează să nege simbioza național-liberală. Este demn de amintit, ca precedent, idealul federal neîmplinit al națiunilor Imperiului Austro-Ungar. Cehii, slovacii, românii, sîrbii etc. din Imperiu nu și-au dorit desprinderea de Viena, ci reprezentare corectă la nivel central și protejarea particularismelor despre care vorbeam. O astfel de alcătuire federală ar putea genera Bruxelles-ul, lăsînd naționalismele locale să persiste și evitînd astfel popularizarea mișcărilor „suveraniste”. Una dintre tezele principale ale volumului este aceea că supraviețuirea statului democratic depinde de menținerea solidarității naționale. În contextul genezei Uniunii Europene, trebuie spus că unul dintre cele mai timpurii documente aflate la temelia construcției de astăzi este Manifestul de la Ventotene, conceput și redactat în arest de activiștii antifasciști italieni Altiero Spinelli și Ernesto Rossi. Acest manifest propunea o Europă federală realmente postnațională, menită să deschidă drumul către un guvern mondial. Manifestul clarifică însă faptul că o astfel de construcție nu ar putea fi niciodată liberală, tocmai pentru că se dorește supra- și postnațională: „Pentru a răspunde nevoilor noastre, revoluția europeană trebuie să fie socialistă”. Uniunea Europeană contemporană este liberală și democratică tocmai pentru că a reușit să integreze naționalismele. Strivirea națiunii în folosul unei autorități globaliste ar duce ori la dizolvarea democrației liberale, ori la spargerea federației în sine prin erupția mișcărilor ultranaționaliste.
Interesantă este insistența autoarei asupra dihotomiei forțate între liberali și naționaliști, consacrată de refuzul celor dintîi de a-și accepta propria evoluție intelectuală și ideologică. Atunci cînd naționalismul este abandonat de cei erudiți, cumpătați și virtuoși, el va fi adoptat de profitori și demagogi. Dacă la mijlocul secolului trecut reprezentanți ai naționalismului european erau oameni precum Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, conservator-liberali pro-occidentali, calomnierea neoliberală a naționalismului a dus la preluarea sa de către corupți și filoruși precum Viktor Orbán, Marine Le Pen, Robert Fico și alții. Naționalismul s-a atașat, la fel ca în cel mai întunecat episod al istoriei sale (fascismul și nazismul) de clasa de jos, profitînd de pe urma clivajelor economico-sociale. Stereotipul naționalistului anacronic și rudimentar este și cel care a înverșunat electoratul trumpist din Statele Unite în 2016. Tamir vorbește despre două Americi, una a lui Clinton și una a lui Trump, cea din urmă fiind batjocorită și desconsiderată de cea dintîi, hotărînd astfel să-și ia revanșa prin vot. Yael Tamir acordă o atenție deosebită criteriilor de natură economică, respingînd ideea că cele două „aripi” ideologice ar fi atît de clar delimitate din punct de vedere al statutului social. Naționalismul nu este la bază un curent al clasei de jos (să nu uităm că liberalismul și naționalismul sînt legate de nașterea burgheziei), așa cum globalismul a fost enunțat cel mai clar în trecut de oameni care pretindeau că vorbeau în numele proletariatului. Se vorbește, așadar, despre „naționalismul celor vulnerabili” și „naționalismul celor avuți” deopotrivă. Abordarea autoarei este multidisciplinară, argumentele aduse fiind atît de factură economică, cît și sociologică, istorică și chiar psihologică.
Tamir consideră că drumul cel mai eficient către dezamorsarea naționalismului devenit atît de periculos pentru întreaga Lume Liberă este înlăturarea stigmatului nedrept pe care acest termen îl poartă și reintegrarea sa în tradiția liberal-democratică occidentală. Naționalismul trebuie să părăsească banca opoziției și să reapară fără ascunzișuri în rîndul facțiunilor liberale, astfel încît capturarea sa de către actorii „antisistem” extremiști și populiști să nu mai fie posibilă. „Național-liberalismul”, deducem din studiul autoarei, este un pleonasm. Nu există disonanțe majore între tradiția liberală și cea naționalistă. În fine, extrag un citat din volum care încapsulează, cred, concluzia principală a întregului studiu: „Naționalismul și-a făcut intrarea în lumea modernă pe o ușă democratică și pe un coridor economic, aducînd cu sine o zestre generoasă: o justificare de la bază spre vîrf pentru constituirea statului național modern. Pentru a fi democratice și a promova dreptatea, statele trebuie să se sprijine pe o definire clară a teritoriului și a statutului de membru al cetățenilor. […] Necesitatea frontierelor și a demarcării se bazează nu numai pe etatism, ci ea atinge și o coardă personală foarte sensibilă. Într-o lume în permanentă schimbare, ea ajută indivizii să-și definească identitatea, furnizîndu-le instrumente interpretative prin intermediul cărora să descifreze realitatea și să înțeleagă acțiunile lor de zi cu zi”.
Matei M. Szörényi este student al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, specializarea Istorie. A publicat proză, cronică de film și eseuri politice pe platformele Matca Literară și Comunitatea Liberală 1848.
Foto 1: Yael Tamir, sursa YouTube
