„Voi veți ajunge ingineri?”

„Sub al toamnei parfum, / Cădeau frunze pe drum, / Murdărind dimineața curată. / C-o valiză de lemn într-o gară de tren, / Mă grăbeam să ajung în armată“, începuse să cînte încet unul dintre colegii mei de pluton, în timp ce stăteam cu toții în marele dormitor cu 40 de paturi și curățam armamentul. Imediat ne-am alăturat lui, iar cîntecul, întîi timid, a început să crească în intensitate, pînă cînd plantonul a trîntit ușa de perete, imediat fiind urmat de către ofițerul de serviciu care a început să urle la noi: „Ce e, pluton TR, vă arde de liberare? Cîntați? Vă simțiți prea bine? Hai, afară la instrucție cu voi! Alarmă”.

În cinci minute eram cu toții în curtea mare a cazărmii, echipați „de război”, gata pentru o inspecție care se anunța să fie ca la carte și, cu siguranță, și de o serie de alergări și de tîrîșuri. Dar nu ne mai  păsa. „Libimetrul” (metrul de croitorie din care în fiecare seară, în ultimele 150 de zile de armată, mai tăiam un centimetru, semn că s-a mai dus o zi pînă la momentul plecării acasă) se scurtase considerabil, la dimensiunile unei rigle mici, taman bune pentru clasele primare. Deja în primele opt luni trecuserăm prin tot ce putea trece un militar în termen (redus) în România Socialistă.

Trecuse Perioada, acea primă lună și jumătate de instrucție de front (și nu numai), pînă la depunerea jurămîntului militar. Perioada în care tînărul recrut, abia venit din viața civilă, trebuia „frăgezit” pînă la transformarea sa în militar. Iar adaptarea a fost cruntă. În prima dimineață, unul dintre colegi primește și prima pedeapsă, pentru că întrebase: „Domnule locotenent-major, trebuie să mă îmbrac cu sacoul ăsta?”. Pedeapsa, un scurt tîrîș pe hol pe o distanță de vreo zece  metri, o nimica toată, nu fost pentru necunoașterea termenului de „veston“, ci pentru folosirea apelativului Domnule în loc de Tovarăș. Urma să se repete și cu alți colegi, cel puțin în primele trei săptămîni, pînă am învățat cu toții să lătrăm „Să trăiți, tovarășu’ gradu’!”.

Pas de defilare? La stînga-împrejur? Dreapta? Perioada a fost cea în care am făcut cele mai multe rotații – din bucăți, am învățat să defilăm și să mergem în formație, numai lucruri care nu prea știu cît ne-au folosit în viață (poate că singurul reflex bun pe care îl au cei care au făcut armata este faptul că înțeleg din prima care este stînga sau dreapta).

Am mai învățat ceva. Că ceea ce făcuserăm cu bucurie – învățatul și pregătirea pentru facultate –, chiar dacă încununate cu succes, nu prea însemnau mare lucru. Mai mulți subofițeri (mai ales), dar și ofițeri ne-au declarat nu o dată că sîntem o rușine pentru țară. Sau, cu cuvintele aceluiași comandant de pluton: Vai de capul vostru! Voi veți ajunge ingineri? Nu știți să luați poziția de drepți și nici să mînuiți armamentul. Păi, la bătut pas de defilare se pricep alții mult mai bine ca voi. Cum veți conduce țara asta?

Același comandant de pluton ne mai amenința cîteodată: Nu va fi nimic de capul vostru în țara asta! Cuvinte oarecum profetice, pentru că cei cărora le spunea asta – prinși chiulind de la înviorare (și unii jucînd o partidă de bridge pe sub paturi) – au ajuns să aibă cariere academice strălucitoare. E drept, nu în România, ci în Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă sau Uniunea Europeană.

Un sentiment permanent a fost teama. Amenințarea cea mai de efect privea pedeapsa cu trecerea de la Termen Redus (nouă luni) la un an și patru luni pe care îi făceau cei de la trupă. Am simțit permanent teama. Teama să nu pierd locul de student, dar și teama generală față de politruci și de regulile unui regim deja în descompunere. Iar pedepsele veneau sub diferite forme. Un exemplu este ziua de Paști a lui 1988, cînd toți colegii care primiseră la poartă vizitatori, rude sau părinți, nu au fost lăsați să îi vadă pe cei dragi, ci au fost puși să mute o grămadă de gunoi, într-un loc în care puteau fi văzuți de către ai lor. Fără să poată intra în contact.

Am făcut zeci de gărzi, am învățat să alergăm cu zecile de kilometri (de cînd am terminat armata am jurat că nu voi mai face jogging niciodată în viața mea – și pînă acum m-am ținut de cuvînt). Am trecut prin controale și inspecții făcute la -20 de grade Celsius, cînd cei care aveau pe sub uniforme și alte veste sau tricouri în afară de efectele militare trebuiau să se dezbrace la piele și să își arunce „efectele civile”.

Am învățat și altceva, însă. Dacă la început eram 36 de puști, proaspăt admiși la Facultatea de Geologie (pe atunci și Geografie și Biologie) din București, după examenul de admitere, armata ne-a schimbat. Ne-a transformat în adevărați camarazi. Duritatea antrenamentelor poate mai puțin, dar umilințele și pedepsele uneori grotești ne-au făcut frați de arme, așa cum am rămas mereu de atunci încoace. Și asta pentru că, după ce te tîrăști umăr la umăr prin groapa de mizerii a combinatului avicol din Bacău, e greu să ajungi mai jos, iar în cele 273 de zile de armată (ne blestemam că am avut o zi în plus, 1988 fiind an bisect), cînd ne simțeam mai rău, totdeauna a fost cel puțin unul dintre colegi acolo, gata să ne susțină. Iar pe 15 septembrie 1988 cînd, în prima zi de facultate, ne-am regăsit cu toții în Aula Mare a Facultății de Drept unde ar fi trebuit să ascultăm discursul lui Ceaușescu, în două minute ne-am înțeles prin semnele învățate în armată unde să ieșim, să fugim la bere. Începea o altă viață.

În concluzie – Armata? Circula o vorbă în vara lui 1988: „Cine face armata ajunge bărbat. Cine  scapă e băiat deștept“.

Adrian Stănică este geolog, cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea Stirling din Marea Britanie și sergent TR în rezervă.