Astronomii susțin că materia vizibilă a universului nostru reprezintă aproximativ 5% din alcătuirea întregului univers, pe cînd „energiei întunecate” îi sînt rezervate nu mai puțin de 68%, iar „materiei întunecate”, circa 27%, spune Daniel Everett, citînd-o mai departe pe Kristen Erickson, o femeie astronom care a lucrat decenii întregi la NASA: „Știm mai bine ce nu e materia întunecată decît ce e. În primul rînd, e întunecată, adică nu are formă de stele și planete, pe care le vezi”. Iar în natură, uneori, lucrurile care nu se văd sînt mai importante decît cele care se văd. Faptul că fizica acceptă formularea de explicații pentru partea invizibilă a lumii îl determină pe lingvistul american să inventeze conceptul de materie întunecată a minții („dark matter of the mind”), într-un volum omonim publicat în 2016, care poartă, ca subtitlu, cea mai succintă explicație: inconștientul articulat cultural. Introducerea cărții stă sub semnul unui epigraf din Freud, care spune că, atunci cînd luăm o decizie minoră, e bine să cîntărim toate argumentele pro și contra, pe cînd, în probleme vitale ca alegerea profesiei sau a partenerului de viață, decizia trebuie să vină din străfunduri, din inconștientul unde se află nevoile noastre adînci.
Așadar, Everett pleacă de la trei premise: că inconștientul omului este de două feluri – neexprimat și inexprimabil (inefabil); că este modelat de apercepțiile noastre individuale (adică tot ce simțim și apoi integrăm în minte), cuplate cu un model cultural bazat pe limbă și ierarhii de valori; și că rolul inconștientului în formarea cogniției și a sinelui nu este rezultatul instinctelor (al „naturii umane”), ci al învățării. El numește acest inconștient materie întunecată a minții – în principal, tot ceea ce știm fără să știm că știm. Conceptul e explicat, rafinat și demonstrat pe parcursul întregii cărți (aproape 400 de pagini scrise mărunt), pe baza experienței de peste 40 de ani în lingvistica de teren care l-a adus pe Everett în contact strîns cu cele mai exotice triburi din Mexic și Brazilia, cu limbi și comportamente radical diferite de cele occidentale. Lingvistul respinge nativismul – ideea că oamenii au lucruri în comun pentru că ar fi înnăscute: instincte, principii morale, reguli gramaticale (gramatica universală a lui Noam Chomsky) și altele. „Dacă am înțelege prin natură umană lucrurile care ne fac să arătăm și să ne comportăm diferit în comparație cu un cîine, de exemplu, nu am nici o problemă cu acest concept”, spune el într-un podcast din 2024, pe YouTube. Autorul american nu susține că nu există caracteristici înnăscute, ci doar că nu ne naștem cu conceptele de-a gata, cum cred azi o mulțime de cercetători din psihologie sau lingvistică. „Cărțile care susțin că există concepte înnăscute pleacă de la o înțelegere greșită a acestora, după părerea mea; iar dacă nu există concepte înnăscute, atunci nici natură umană nu există. Eu încerc să arăt cum regularitățile din limbă și comportament pe care le vedem la diverse populații, lucruri care sînt adesea atribuite acestei naturi umane conceptuale, pot fi explicate, de fapt, prin interacțiunea dintre individ și cultura înconjurătoare.”
Lingvistul american menționează numele lui Elizabeth Spelke, de la Universitatea Harvard, care, după o viață de studiu al psihologiei nou-născuților și copiilor mici, e o mare susținătoare a ideii de concept înnăscut. Cel mai faimos experiment al ei se leagă de frica de cădere: dacă ai, pe o podea de sticlă, un copil mic care se tîrăște sau merge deja în patru labe, și simulezi apoi o denivelare abruptă, copilul va da înapoi, se teme de înălțime. „De acord, acest lucru e înnăscut, copilul nu a avut timp să îl învețe de undeva. Dar nu înseamnă că micuțul are conceptul de cădere. [...] Conceptul se poate formula ca o propoziție logică, iar singurul mod de a verifica dacă îl înțelegi sau nu este prin folosire în propriul discurs și raționament, în interacțiune cu altcineva, lucru pe care copilul mic nu-l poate face [...], probabil se teme și de șerpi, dar asta nu mă face să cred că are conceptul de șarpe. Același lucru s-ar putea spune despre o pasăre care mănîncă semințe – că ar poseda conceptul de sămînță [...], lucru foarte neobișnuit cînd, mai degrabă, poți spune simplu că păsările sînt programate ca atunci cînd văd semințe să le mănînce. [...] Ele ar putea avea capacitatea de a deosebi între semințe otrăvitoare și neotrăvitoare, dar, iar, nu-i nevoie să spui că ar avea conceptul de otrăvitor versus neotrăvitor, asta ar cere un tip de raționament pe care păsările, pur și simplu, nu-l au. [...] Avem o știință înnăscută, dar nu una conceptuală și, de fapt, numeroase alte ființe o au. Multe animale de uscat se tem de cădere, așa că nu vorbim despre natura umană, ci despre o caracteristică de supraviețuire filogenetică. E adevărat că omul dezvoltă foarte repede conceptele, avem o inteligență mare care ne permite să categorisim lumea înconjurătoare prin învățare încă din pîntece, datorită mediului în care trăim. La fel cum și animalul începe să învețe imediat din mediul în care se naște”, argumentează, foarte logic, Everett.
Pe de altă parte, un exemplu simplu de conținut al materiei întunecate a minții este următorul: „Dacă pui doi americani să meargă la magazin, într-un oraș, pe un trotuar foarte îngust, cei doi merg umăr la umăr, astfel încît cei care vin din direcție opusă – ori merg în aceeași direcție, dar mai repede – trebuie să se dea jos de pe trotuar cînd ajung în dreptul lor. Dacă aduci în același mediu doi membri ai tribului amazonian Pirahã, vei descoperi că ei merg unul în spatele celuilalt. Nimeni nu le-a spus vreodată americanilor să meargă unul lîngă altul, după cum nimeni nu le-a spus celor din tribul Pirahã să meargă în șir indian. Dar în junglă, unde trăiesc ei, în cel mai bun caz există cărări înguste; pur și simplu e mai eficient să meargă în șir indian, iar oamenii învață devreme lucrul acesta, care devine obicei. E un mod de organizare a spațiului, iar ei nu reflectează asupra lui, nu le spun altora să meargă în șir indian, nici nu-și dau seama că merg în șir indian, e parte a materiei întunecate a minții lor. La fel e cu americanii: dacă le spui să meargă undeva, dar nu vrei să stea unul lîngă altul, trebuie să le dai instrucțiuni specifice: să meargă în șir indian; pentru că, altfel, nu le-ar trece așa ceva prin cap. Nu e ca și cum le spui să meargă, iar ei se gîndesc ce să aleagă, mersul alături sau cel în șir indian. Toți au internalizat mersul alături de cineva încă de mici, e parte a materiei întunecate a minții lor”, explică Everett.
Lingvistul le reproșează cercetătorilor (nu doar de azi) că, pe de o parte, au identificat concepte sau tipare într-o cultură sau mai multe, au dedus că sînt universale, apoi le-au numit natură umană. În primul rînd, cunosc prea puține: „Fiind foarte generoși, putem spune că avem informații rezonabile doar despre 3.000 din cele aproape 8.000 de limbi și culturi de pe planetă”. În al doilea rînd, s-au concentrat doar asupra a ceea ce au crezut ei că au oamenii în comun, iar aceste similarități „sînt, de fapt, judecăți pripite bazate pe o înțelegere superficială care ignoră variația [...], așa că o mare parte din cercetarea din psihologie, filozofie, chiar antropologie, nu se bazează pe o suficientă înțelegere a variabilității speciei umane”. Diversele culturi din diverse locuri geografice au moduri foarte diferite de a extrage sensul din lume, lucru care, pentru Everett, reprezintă principala funcție a culturii: „Ne naștem și absorbim orice are de oferit lumea din jur, iar odată ce ne-am învățat cultura și limba (cele două sînt integrate, niciodată separate), odată ce, deci, am extras sensul din lumea noastră, îl și impunem asupra lumii”.
Fiind mai mult decît cunoașterea implicită ori limba invizibilă, materia întunecată a minții e baza culturii, și ne-o formăm cînd creștem împreună și împărtășim aceleași experiențe. Prin interacțiunea directă, va exista o suprapunere între materia întunecată a minții mele și a celuilalt – acest lucru e cultură, iar ce vedem în lume sînt doar rezultatele ei (nu e vorba aici, desigur, despre artă și tehnologie). Nu o putem vedea direct, „pentru că ea se află în mintea membrului individual al unei societăți, iar materia întunecată a minții lui și suprapunerea de materii întunecate sînt cele care produc cultură și sînt, în ultimă instanță, produse de cultură”, într-un ciclu continuu. Variabilitatea acesteia de la o societate la alta e fundamentală pentru supraviețuirea omului, pentru că provine din diversitatea ecologică a speciei noastre, pe care o și susține, astfel că gama de posibilități produce o varietate de naturi umane, în care perspectiva duală, înnăscut versus dobîndit, este nerealistă, arbitrară, rigidă, falsă. Everett crede că, de fapt, cele două sînt extreme ale unui continuum de posibilități, iar analiza lui urmărește ponderea fiecărui factor la cunoaștere.
Dedicînd spații și comentarii ample istoriei tradițiilor filozofice ale acestui dualism (platonism/aristotelianism), arătînd filiațiile acestora pînă în ziua de azi, în domenii conexe din științele sociale preocupate de cultură, limbă și inconștient, Everett aduce o perspectivă originală asupra felului în care cele trei se împletesc: el analizează modul în care inconștientul este structurat și infuzat cu sens prin experiențele noastre individuale și prin simpla viețuire în societate. Faptul că o parte din ceea ce știm poate fi pus în cuvinte, că o altă parte nu e niciodată pus în cuvinte decît dacă se ivește nevoia, iar o altă parte este absolut inaccesibilă limbajului are implicații largi și adînci într-o mulțime de direcții – filozofie, biologie, psihologie, antropologie. Desigur, în lingvistică: materia întunecată a minții își face simțită prezența în texte, în traduceri, în gramatică, în gesturile pe care le facem cînd vorbim. Toate acestea sînt ilustrate în capitole separate. Eu mă voi ocupa, în articolul următor, de rolul materiei întunecate a minții în traduceri.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Daniel Everett, Youtube
