„Socot că pot arăta lămurit tuturor cititorilor nepărtinitori că limba noastră, așa precum o grăim astăzi, a fost dintru început aceeași cu a evreilor, a grecilor și a romanilor, oricît s-ar fi stricat în vremile de apoi prin amestec de barbarisme. Voi aduce deocamdată numai două pilde, dintr-o mie, din limba latină. Cuvîntul cloaca, care se tîlcuiește drept loc de trebuință, este întru totul un cuvînt englezesc; litera de la urmă, a, fiind, prin greșeala vreunui scrib, mutată de la începutul la sfîrșitul cuvîntului. În scrierea cea dintîi, el se afla sub chipul cloac, cu același înțeles; și astfel se păstrează încă la Edinburg, în Scoția, unde un om într-o cloac sau cloak (o pelerină largă), purtînd dedesubt un vas potrivit, strigă, mergînd pe ulițe: «Cine are trebuință de mine?». Oricine îl cere, vasul este pus într-un colț al uliței; cloaca sau cloak-ul îl învăluie și îl acoperă; și astfel omul este ușurat cuviincios și pe ascuns. A doua pildă este și mai vrednică de luare-aminte. Cuvîntul latin turpis înseamnă murdar sau necuviincios. Acest turpis este o alcătuire limpede din două cuvinte englezești; numai că, printr-o sincopă, slova de la sfîrșitul celei dintîi silabe, anume d, a fost scoasă din mijloc, spre a nu se lovi trei consoane una de alta. Iar aceste două cuvinte englezești, turd și pis, înfățișează cele mai rușinoase două excreții ale omului. Dar, deși aș putea aduce multe alte pilde, la fel de convingătoare, spre a arăta că evreii, grecii și romanii au grăit întru început aceeași limbă pe care o grăim și noi astăzi, am ales să mă opresc mai cu seamă asupra numelor proprii de persoane, socotind că acestea vor avea mai mare greutate spre întărirea celor ce le susțin; temeiul și pricina acestor nume izvorînd, fără îndoială, din firea, ori din vreo faptă ori însușire deosebită a celor care le-au purtat și fiind, prin urmare, rostite în limba cea adevărată și veche a fiecărui popor.”
Astfel scrie Jonathan Swift (1667-1745) în lucrarea sa A Discourse to Prove the Antiquity of the English Tongue, prin care arată că „ebraica, greaca și latina provin din engleză”. Să notăm că, și la noi, în ultima vreme, au fost propuse interpretări etimologice în același spirit: prin simplitatea lor, par să redea limbajului o transparență pierdută. De pildă, un nume precum Caracal a fost citit ca structură compusă, anume cară cal. Termeni precum Apocalipsă au fost reinterpretați în aceeași cheie a transparenței de sonoritate: apucă lipsa. Astfel de sclipiri, de o natură nu tocmai comună, sugerează că limba păstrează, la suprafață, urmele unei forme originare, fenomen care ține de „limba cea adevărată și veche” a fiecărui popor, de limba bătrînească, la care se referă și Swift. Dar, înainte de a propune o ipoteză care duce mai departe intuițiile lui Swift, să mai vedem cîteva exemple. Din greacă, Mars (Marte): „Era socotit zeul războiului și este înfățișat ca un personaj degrabă înjurător, fanfaron și grosolan. Cînd i se urca sîngele la cap, începea să zbiere: Kiss my a-se (Să mă pupi în...). Și făcea asta atît de des, încît i-a rămas numele My a-se; iar apoi, printr-o prescurtare obișnuită, M’ars; de unde, lăsînd la o parte semnul eliziunii, a rămas Mars”. Aristotel (în engleză, Aristotle), „a fost un filosof peripatetic, care își dăscălea ucenicii pe cînd se plimba. Cînd veneau tinerii, se ridica spre a le spune cele ce socotea de cuviință; pentru care pricină a fost numit Arise to tell. Iară veacurile următoare, nepricepînd această etimologie, au făcut, printr-o schimbare cu totul nepotrivită, numele Aristotle”. Din ebraică: „Moses (Moise), marele povățuitor al acestui neam scos din Egipt, a fost, după dreaptă rostire, numit mow seas, fiindcă a cosit mările la mijloc, spre a deschide cale fiilor lui Israel”. Isaac „nu este altceva decît Eyes ake – chiar talmudiștii menționează că îl dureau ochii”. Din latină: „Cicero era un biet învățăcel la universitatea din Atena, lucru pentru care vrăjmașii săi din Roma îl batjocoreau; și, cînd trecea pe ulițe, strigau după el: O, ciser, ciser o!, nume dat școlarilor săraci, cuvînt încă folosit la Cambridge și care răspunde celui de servitor la Oxford”. Iar numele marelui conducător Cezar „ar trebui scris Seizer, fiindcă el a pus mîna nu numai pe cea mai mare parte a lumii cunoscute – seize înseamnă a înhăța –, ci și pe libertățile propriei sale patrii; astfel încît nu i s-ar fi putut da un nume mai potrivit”.
Putem desprinde, cred, destul de limpede concluzia că, în evoluția limbii, pronunția pare, în multe cazuri, un criteriu mai sigur decît forma scrisă. Aceasta din urmă este adesea supusă erorilor de transcriere, ajustărilor grafice ulterioare sau chiar dorinței de inovație a scribilor individuali, pe cînd sunetul păstrează o anumită continuitate cu trecutul și o claritate evocatoare. Dar pronunția românească are întîietate asupra celei englezești, care stă la baza acestor etimoane, pentru că este fonetică, superioară deci. Aceste considerente îngăduie continuarea analizei swiftiene, iar în unele cazuri propunerea unor mici și nesemnificative revizuiri (în cele mai evidente situații) – doar patru, deocamdată: 1) Latinescul cloaca vine, într-adevăr, din englezescul cloac/cloak, dar mai înainte de aceasta vine din românescul cloacă (în rest, mecanismul e același; așa se și explică acel a, care se pronunță ă). 2) Cezar își trage numele de la faimoasa sa declarație despre zarul pe care l-a scos din buzunarul tunicii romane, dîndu-i un bobîrnac. Ce zar! – au spus apoi toți despre nemaipomenita sa îndrăzneală de a trece Rubiconul. 3) Despre legendarul cal al lui Alexandru cel Mare, Bucefalus, Swift spune că „a fost astfel numit fiindcă erau mulți îngrijitori rînduiți în jurul lui, oameni mereu ocupați cu slujba lor; iar pentru că atîția oameni harnici se aflau în jurul calului, era firesc ca aceia care veneau la grajd să spună: Să mergem la oamenii cei ocupați. Iară, cu vremea, aceste cuvinte au fost, fără temei, puse pe seama animalului însuși, care de atunci a fost numit Busy fellows, și, cu totul nepotrivit, Bucephalus”. Dimpotrivă, Bă, ce falus! pare o explicație mult mai plauzibilă: judecînd după frecvența cu care referința încă apare în vorbirea zilnică, importanța care i se acordă acestei părți anatomice este seculară și neîntreruptă. 4) Despre cuvîntul roman: „Însuși cuvîntul Roman este întru totul englezesc, asemenea altora ce se sfîrșesc în man. [...] Odinioară se scria rowman, adică waterman – vîslaș. De aceea, cînd citim jesta (sau, cum se scrie stricat, gesta) Romanorum, trebuie înțeles felul mai aspru de glumă al barcagiilor care, de pe malurile rîurilor, strigau row man o’r um”. Swift a intuit bine legătura cu apa, dar a ratat originea geografică: vorbim aici despre strămoșii noștri de la Dunăre – rîu-manii (cei care trăiesc lîngă rîu). Cînd legiunile au ajuns la fluviu, i-au întrebat pe localnici cine sînt, iar aceștia au răspuns simplu, arătînd spre apă: Sîntem de la rîu, man! Coruperea vocalelor în timp explică apariția lui roman și, în timp ce Swift a văzut în romani niște simpli barcagii, noi înțelegem că ei erau, de fapt, rîumanii noștri, plecați în Italia. Dar există mii de alte cuvinte care pot fi analizate – și, într-adevăr, numele proprii sînt cele mai potrivite, pentru că ele descriu esența unei făpturi sau a unui loc, așa cum a rămas în memoria colectivă. Mă voi limita la cîteva, cu ocazia de față, apoi voi trage concluziile care sper să devină evidente pe măsură ce înaintăm.
Daddy (tătic) vine, prin eponimie adaptată fonetic, direct din didă/dadă – un om de încredere al lui Decebal (cuvînt azi prezent doar în cîteva graiuri). Banalul autoturism, car, provine din verbul românesc a căra: mașina e numită după funcția primordială a oricărui vehicul, aceea de a căra. Lingvistica oficială se încăpățînează să consemneze latinescul carrus ca sursă, cînd, de fapt, acest cuvînt provine din exclamația de bucurie a copiilor daci care se urcau în vehicul: Căruț...!! Exclamația a evoluat în englezescul carry us (du-ne!), care a devenit carrus în latină. Bicycle vine, de fapt, de la Biciclis, numele unui nobil dac din anturajul lui Decebal, care construise un aparat ingenios pe două roți, cu care pedala harnic în jurul castelului rural, în drumul lui spre instalațiile vremii. De viteză, părea că biciuie clisa, astfel că aparatul, azi cunoscut sub numele de bicicletă, a dat bicycle în engleză. Numele românesc Geta, folosit deseori și pentru sclavii aduși din Dacia în lumea greco-romană, supraviețuiește în pronunția rapidă a englezescului get her, cu eliziunea lui h (r fiind consoană finală mută). Get her... Pune mîna pe ea!... mărturie a condiției de sclavă a femeii în istorie. Lucruri interesante pot fi spuse despre alte nume străvechi: Deceneu, mare preot, filozof și astronom dac, reprezintă prototipul spiritului românesc prin interogația retorică și ambiția personală: De ce n(u) eu? – prin care îl devansează mult pe Descartes („De ce n’eu, deci exist”) și filozofia existențialistă. Dapix, conducător local get din Dobrogea, își trage numele de la multitudinea de tratate pe care le încheia cu triburile colaboratoare: Dă pix! – ordona el cu fermitate, întinzînd mîna fără adresă precisă. De unde se observă că româna este atît de veche încît a inventat un cuvînt pentru obiectul de scris cu mult înaintea hîrtiei.
Cei trei regi Rubobostes, Burebista și Decebal par a se înscrie într-o tradiție în care vinul nu este doar băutură, ci și principiu explicativ. Primul nume este, în realitate, o întreagă cronică a unui episod de pomină (care a și dus la arderea viilor sub Burebista). Rub înseamnă „roșu” (de unde avem rub-iniu, culoarea licorii care curgea rîuri pe la mesele dacice) – nu un nume propriu-zis, ci un titlu onorific: cel care are nasul rubiniu; bos confirmă statutul de lider (termenul englezesc fiind un împrumut tîrziu din dacica de protocol): supușii strigau admirativ O, bos! ori de cîte ori regele mai deschidea un poloboc; tes nu este altceva decît o transcriere pudibondă a scribilor pentru o exclamație de năduf profund autohtonă: se spune că, din greșeală, vinul rubiniu s-a scurs pe straiele regale. Furios, regele a scos un sunet strident, un soi de ’tu-ți ancestral, pe care posteritatea l-a latinizat sub forma tes pentru a nu scandaliza urechile fine ale Academiei din acele vremuri. Iar pentru că poporul ajunsese, sub Rubobostes, să confunde enologia cu etimologia, urmașul Burebista – conducător în jurul căruia, din exaltare ritualică, aburul era de două ori (abur-e-bist, în care se recunoaște forma protoarhaică a lui bis și a din greșeală pus la sfîrșit, nu la început) – ar fi strigat: „Destul cu Rubobostes! De azi trecem pe apă plată!”, apoi a ordonat arderea viilor și fondarea stațiunilor balneare din zonă. Decebal, în varianta adevărată Dăcibal, arată clar legătura numelui succesorului lui Burebista cu nostalgia poporului după vremurile lui Rubobostes. Cînd romanii atacau la porți, dacii întrebau cu speranță Dă ci bal? (Dă și bal?), crezînd că armura strălucitoare a legionarilor e costumație de carnaval.
Concluzia care se impune este, cred, destul de limpede și nu poate fi pusă la îndoială decît printr-o anumită inerție a obiceiurilor academice: dacă formele englezești se lasă explicate prin română, iar variate nume dintru începuturi păstrează această transparență, atunci engleza nu este decît o varietate tîrzie și ușor alterată a limbii române care, așa cum am văzut, nu e deloc departe de graiul vechilor daci. Rămîne de văzut în ce măsură instituțiile însărcinate cu păstrarea adevărului lingvistic vor socoti de cuviință să țină seama de aceste observații. Sic!
P.S. Sic, exclamație latinească provenită din românescul sîc! Aici, motivată de faptul că nu numai englezii ne vor pizmui pentru așa un rol în istorie.
Foto: Rebus generat cu Gemini
