Mirosul din agenția Fortune Slot era un amestec de detergent ieftin de lămîie, sudoare veche și ozonul ăla electric care se degajă cînd cincizeci de ecrane LED prăjesc creierii unor oameni care au uitat cum arată lumina soarelui. Era ora zece dimineața, ora la care speranța se tîrăște în genunchi spre prima cafea la automat, iar norocul e încă la somn, mahmur după tura de noapte.
Mă numesc Dan și, oficial, sînt scenarist, scriu cyber-thrillere, filme SF și fantastice într-o țară unde se face numai film minimalist pe milioane de euro. Stăteam în fața unui aparat Book of Ra – clasicul, ăla cu exploratorul care rînjește ca un maniac – și simțeam cum cele două sute de lei pe care îi mai aveam în portofel îmi ardeau coapsa prin materialul ieftin al blugilor.
– Dan, iar te bați cu zeii egipteni? m-a întrebat Sandu, supraveghetorul.
Sandu avea o față care arăta de parcă cineva încercase să stingă o țigară pe un măr bătut. Avea o vestă neagră cu emblema firmei, strîmtă pe un abdomen crescut cu bere la pet, și o privire care văzuse destule tragedii cît să umple trei volume de Dostoievski.
– Nu mă bat, Sandule. Negociez un armistițiu. Dar zeii ăștia sînt cam rigizi la clauzele contractuale.
Am băgat prima bancnotă de cincizeci. Aparatul a înghițit-o cu un foșnet satisfăcut, ca un animal flămînd. Am setat miza la doi lei. Nu voiam un jaf rapid, voiam o conversație lungă.
Trebuia să scriu. Avem un deadline cu chiria, un deadline cu întreținerea și un deadline cu un tip pe nume interlopul Fane, care nu înțelege conceptul de blocaj creativ atunci cînd vine vorba de recuperarea banilor. Dar în dimineața aia, nu personajele mele mă interesau. Mă interesa ordinea.
– Ai auzit de GCP, Sandule? am întrebat, ochii fixați pe rolele care se învîrteau amețitor.
– Ce e aia? Ceva cu pensiile?
– Global Consciousness Project. O rețea de aparate care măsoară haosul din lume. Știi ce zic băieții ăia de la Princeton? Că atunci cînd planeta e cu ochii pe un singur lucru – un dezastru, o moarte celebră, o finală de campionat –, numerele care ies din aparate nu mai sînt așa de aiurea. Devin cuminți. Se aliniază. Ca soldații la paradă.
Sandu a pufnit, ștergînd un pahar de plastic cu un șervet dubios.
– Și tu crezi că aparatul ăsta te simte pe tine că ești trist, Vic? Aparatul ăsta e un hoț programat, nu e popă.
– Nu pe mine, Sandule. Pe ei.
Am arătat cu degetul spre televizorul de pe peretele opus, fixat pe un canal de știri. Burtierele galbene urlau: TENSIUNI MAXIME ÎN ORIENTUL MIJLOCIU. Se vorbea despre un incident la o moschee, ceva cu potențial de explozie globală.
– Uită-te la televizorul ăla. Dacă destulă lume se uită acum la știrea aia, dacă destui oameni simt aceeași frică sau același dezgust în același timp, creierul lor colectiv apasă pe realitate. O îndoaie. Și dacă realitatea se îndoaie, poate că algoritmul lu’ pește de la Book of Ra dă și el un rateu. Poate că, în loc să-mi dea trei cărți la zece mii de mîini, îmi dă una acum, de milă.
– Ești dus, Dan. De aia nu-ți mai cumpără nimeni scenariile. Ești prea deștept pentru binele tău.
(fragment din romanul Masca de porțelan)
.jpg)
