Europa este în flăcări. La propriu. Un ghem infinit de nemulțumiri s-a strîns și acum se deșiră pe străzile unor orașe europene, pe rețelele sociale sau, poate, în cabinele de vot. Europa a trăit bine. Sau, mai exact, a trăit comod. În ultimii douăzeci de ani, a cumpărat ieftin din China (nu e vorba doar despre ce se întîmplă astăzi, ci despre un lung șir de produse, de la îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării și mici obiecte casnice pînă la mobilă și produse electronice și electrotehnice, iar acum gama se diversifică, de la miere la mașini electrice). A fost o alternativă convenabilă pentru politicieni și consumatori, fiindcă produsele fabricate în China au fost întotdeauna mai ieftine. În al doilea val, companiile multinaționale, inclusiv europene, au transferat o parte a producției mai întîi în China, apoi în alte state asiatice. Logica a fost economică, dar rezultatul este vizibil astăzi: Uniunea Europeană are un deficit comercial uriaș în relația cu China, peste un miliard de euro pe zi, și este dependentă de aprovizionarea cu o serie de mărfuri fabricate în Asia.
Uniunea Europeană a delegat către SUA și NATO responsabilitatea pentru apărarea militară. În felul acesta, Europa și-a redus semnificativ cheltuielile de apărare și, timp de cîteva decenii, a folosit economiile realizate astfel pentru a finanța sistemele de asistență socială și de sănătate. Numai că vine și un moment al scadenței. Președintele american a declanșat schimbarea. Chiar dacă modul în care Trump le cere europenilor să aloce mai mulți bani pentru apărare este brutal și imprevizibil, pe fond era nevoie ca Uniunea Europeană să investească mai mult în sectorul apărării. Europa nu a folosit în mod cumpătat avantajul cheltuielilor reduse pentru apărare și al produselor importate la prețuri mici. Nu a investit în companii inovatoare, nu a creat un sistem de finanțare a start-up-urilor după modelul american și a finanțat sisteme de asistență socială costisitoare și adeseori ineficiente. Mai mult chiar, Uniunea Europeană, în ansamblu, a depășit plafonul recomandat de îndatorare (60% din PIB), situîndu-se anul trecut la un nivel de 81,5% din PIB. Desigur, crizele repetate au fost cea mai bună scuză pentru creșterea datoriilor suverane, iar în următorii ani Uniunea Europeană se va afla într-o situație nouă, în sensul că nu doar statele naționale au datorii, ci chiar blocul comunitar. Mutualizarea unei părți a datoriei sub umbrela Uniunii Europene a fost o idee bună (mai ales că banii împrumutați sînt redistribuiți către statele membre), dar, ca orice datorie, și aceasta va trebui, la un moment dat, plătită. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană își pune deja problema rambursării datoriei și discuțiile aprinse pe tema viitorului buget (cadrul financiar multianual pentru perioada 2028-2034) reflectă o parte dintre preocupările legate de acest subiect.
Concret, există divergențe serioase pe tema viitorului buget între așa-numitele state frugale (țările nordice plus Germania, Austria și Țările de Jos), net contributoare la bugetul Uniunii, și statele care formează „Prietenii coeziunii”, un grup de 17 țări, majoritatea beneficiare nete ale fondurilor europene. „Frugalii” vor o reducere a bugetului comun și găsirea unor noi criterii bazate pe performanță în alocarea fondurilor, „Prietenii coeziunii” insistă asupra creșterii alocărilor pentru bugetul multianual și asupra păstrării actualelor politici europene de distribuire a banilor. Deocamdată, dezbaterea nu a ajuns la un rezultat, dar la nivel european există dorința de a se găsi o formulă convenabilă pînă la sfîrșitul anului, pentru a se evita eventuale ajustări bugetare bruște care ar putea apărea anul viitor, după ce în multe state europene vor avea loc alegeri parlamentare sau prezidențiale.
Adevărul este că protestele din Franța și Italia au loc, în mod paradoxal, tocmai în două dintre cele mai îndatorate țări din Uniunea Europeană. Italia, cu o datorie publică de 136% din PIB, și Franța, cu 115% din PIB, sînt statele cu cei mai vocali și mai violenți protestatari. Ce ne spune acest lucru? Că statele au cheltuit sume importante, finanțate prin datorii și deficite, fără ca banii să fi adus în societate mai multă eficiență sau servicii publice mai bune. Au fost bani risipiți sau prost administrați? Este posibil, pentru că o parte dintre protestatarii europeni reclamă deteriorarea nivelului de trai, calitatea modestă a serviciilor publice și degradarea sistemului educațional. Acum, din cauza deficitelor și a datoriilor mari, este nevoie de ajustări ale cheltuielilor publice, în timp ce revendicările protestatarilor presupun exact contrariul, adică o creștere a acestora. Nemulțumirile europenilor sînt legate de creșterea costului vieții (în zona euro inflația rămîne vizibilă, în pofida ritmului relativ redus de creștere a prețurilor de consum), de nivelul chiriilor pentru locuințe, de condițiile din școli și universități, care îi nemulțumesc pe elevi și studenți. Protestatarilor nemulțumiți de scăderea nivelului de trai li s-au alăturat anarhiști, extremiști, naționaliști anticapitaliști sau, pur și simplu, hoți de profesie. Și astfel de tagme vor să schimbe nu doar Europa, școlile sau sistemul de asistență socială, ci chiar principiile democrației.
Se pare că unii europeni s-au săturat de prea mult bine. Ei trăiesc bine fără să știe, mai ales în raport cu vremurile pe care le traversăm astăzi (pandemia, două războaie și crizele generate de acestea), și mulți nu vor să înțeleagă situația macroeconomică a statului ai căror cetățeni sînt sau pe cea a Uniunii Europene. Nimeni nu vrea să trăiască mai rău, dar pentru ca Europa să trăiască mai bine este nevoie să readucă fabricile acasă, să finanțeze inovația sau să adopte soluții inovatoare, să mai scadă factura socială, să sporească nivelul investițiilor și să crească productivitatea, deci să muncească mai mult și mai eficient. Adică să trăiască întîi un pic mai rău, pentru a trăi apoi mai bine.
Situația este asemănătoare și în România. Toată lumea vrea salarii mai mari, pensii mai mari, servicii publice mai bune, fără să observe că reformele instituțiilor și ale sistemelor publice sînt blocate și că România se împrumută la dobînzi mari pentru a-și finanța cheltuielile zilnice. Nimeni nu vrea să trăiască mai rău (ceea ce este de înțeles), dar, prin felul în care acționează, oamenii deschid calea către un trai mult mai rău.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
