Mușamalizare

În textele jurnalistice românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea apărea surprinzător de frecvent o expresie care între timp a ieșit complet din uz: a face mușama. Expresia – cu sensul „a ascunde, a acoperi o acțiune reprobabilă” – circula în ziare de toate orientările politice și din toate zonele țării: „Toate aceste apucături, precum nu atingeau nemijlocit nici unul din firele de vieață a Europei, putură fi, ca să zicem așa, făcute mușama în ochii ei” (Zimbrul, 11.10.1855); „cuvenitele măsuri pentru a nu se face mușama asemenea prădăciuni” (Curierul. Foaia intereselor generale, 25.11.1876); „hoțiile se vor face mușama” (Voința Națională, 7.07.1895) etc. E drept, la început expresia pare să fi circulat mai ales în Principate, dar treptat și-a făcut loc și în presa din Transilvania: „Sistemul de a face muşama” (titlu de articol, în Tribuna, 18.12.1888). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a face mușama devenise un adevărat clișeu publicistic, menținut în uz de permanentele acuzații politice, de reproșurile aduse adversarilor pentru trecerea sub tăcere sau scăparea de sub rigorile legii a faptelor necinstite. Expresia este atestată și în teatrul lui Alecsandri, de pildă în „cînticelul comic” „Gură-cască, om politic“, reprezentat pe scenă în stagiunea 1864-1865: „Adică greu era să se fi luat nişte măsuri economicoase pentru ca să se facă lucru muşama?”. Nu e de mirare că formula se regăsește și în publicistica lui Eminescu, convins, ca și Maiorescu, că jurații dovedesc o nepermisă îngăduință față de escroci – „reintroducîndu-se tratarea proceselor pentru delapidare de bani publici în mîna juraţilor, unde totul se va face muşama” (Timpul, 12.09.1878; în Opere, X) – sau acuzîndu-i, de pe poziții conservatoare, pe liberali: „roşii, înţeleşi între sine fie prin spirit de gaşcă, fie prin complicitate, vor să facă lucrul muşama” (Timpul, 20.04.1879, ibidem).

Substantivul mușama (cu pluralul mușamale) e un împrumut din turcă; etimonul său, cuvîntul turcesc mușamba, are și astăzi sensuri concrete – „pînză impermeabilă”, „pelerină”, „linoleum”; dicționarele nu înregistrează nici o expresie figurată similară celei românești. Cu sensul concret de material textil impermeabilizat pe una dintre fețe, cuvîntul mușama este atestat în română încă din 1693, așa cum o arată Lazăr Șăineanu, în Influența orientală asupra limbei și culturei române. În secolul al XIX-lea, materialul respectiv era mult mai folosit decît astăzi: pentru acoperire, pentru protecția mobilelor, a armelor, pentru confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte etc.

Expresia a face mușama nu este perfect transparentă, din cauza verbului a face, care ar părea să indice o imposibilă transformare a lucrurilor ascunse. H. Tiktin sugera, în dicționarul său, că la baza formulei s-ar afla imaginea unui document compromițător ascuns sub mușamaua biroului. Iorgu Iordan propunea, în Stilistica limbii române (1944), două posibile explicații metaforice, punînd în prim-plan fie curățirea de învinuiri („Muşamaua prezintă avantajul că se poate spăla, uşor, și imediat, de toate murdăriile; așa se face că-i preferată feţei de masă, acolo unde aceasta nu se poate păstra curată”, p. 321), fie acoperirea faptelor necinstite („De asemenea se întrebuinţează bucăţi mari de muşama pentru a apăra contra ploii, prafului, etc. diverse obiecte care nu pot fi depozitate în magazii”, ibid.). În sprijinul primei explicații ar putea veni expresia a rămâne lucru muşama = „a rămâne lucru curat” (I. Zanne, Proverbele românilor, III). Totuși, în mod ciudat, în limba turcă sintagma mușamba gibi, literal „ca mușamaua”, are un sens opus: „foarte murdar” (Redhouse 1998). Mai probabilă mi se pare cea de-a doua explicație, care presupune că mușamaua reprezenta pur și simplu ideea de acoperire. Această idee este uneori dezvoltată în textele epocii: „nevoind ca nește fapte de asemine natură se rămînă nădușite, adecă supt mușama” (Românul, 7.08.1871); „Conservatorii s-au săturat de anchete și descoperiri și, după vechiul lor sistem, au început a întinde mușamaua peste potlogăriile partizanilor lor”; „negreșit că lucrurile vor fi cocoloșite, acoperite cu mușama” (Evenimentul, 4.07.1895, articolul „Se face mușama“).

Expresia a face mușama a fost abandonată pentru că i se crease un înlocuitor cu același sens: verbul a mușamaliza, curent și astăzi. Derivatul ilustrează combinarea ingenioasă a turcismului mai vechi cu un sufix modern, romanic (-iza). Cele mai vechi atestări ale verbului le-am găsit (deocamdată) în ziarul ieșean Evenimentul: „conservatorii, spre a-și pregăti terenul pentru alegerile comunale și a «mușamaliza» descoperirea, creează o gazetă reptilă” (9.04.1895); „o îndrăzneață contrabandă făptuită în Iași, dar mușamalizată” (9.08.1896) etc. În același timp apăruse și un derivat – mușamalist – care nu a avut succes, dar pe care l-a cules Tiktin, în dicționarul său (volumul II, 1911). Neologismul a fost îmbrățișat pentru scurt timp în stilul polemic foarte colorat și de un retorism excesiv al gazetăriei românești: „continuă deci a rămînea ciocoiul înfumurat și conservatorul mușamalist” (Evenimentul, 27.07.1895); „ilustrul şef al partidului social-democrat, zis şi muşamalist” (Lupta, 7.09.1895); „Ziarul muşamalist al delegatului partidei a găsit prilejul să spuie încă o prostie” (Adevărul, 20.08.1895) etc.

Chiar dacă a face mușama și mușamalist au ieșit din uz, a mușamaliza, mușamalizare și mușamalizat sînt în continuare frecvente în limbajul presei și al politicii românești.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).