„And after all we’re only ordinary men”, spune un vers din „Us and Them“, piesa celor de la Pink Floyd. La urma urmei, nu sîntem decît oameni obișnuiți. Și totuși, cît de repede ajungem să împărțim lumea în „noi” și „ei”! De multe ori, fără să ne dăm seama că granița trece tocmai printre oameni care, altminteri, se prețuiesc și se înțeleg.
La un concert rock, un muzician i-a îndemnat pe tinerii din public să meargă în biblioteci, nu la biserică. Îndemnul e radical. Îi pot înțelege intenția: poate voia să vorbească despre curiozitate, spirit critic, libertatea de a căuta răspunsuri, refuzul dogmatismelor și al bigotismului. Dar oare totdeauna este vorba despre alternative? Poți să citești mult și să rămîi închis în propriile certitudini, după cum poți fi credincios și să ai o minte deschisă. Istoria culturii europene e plină de întîlniri, dar și de conflicte fertile între credință și rațiune. Nu încape într-o lozincă, oricît de bine ar suna ea de pe scenă.
În același timp, reacțiile stîrnite de asemenea mesaje pot fi la fel de grăbite. Rock-ul are, pentru unii, o reputație legată de excese, scandaluri și vieți autodistructive. Imaginea nu s-a născut din nimic, iar industria muzicală a cultivat uneori chiar ea această mitologie. Numai că un fenomen cultural nu poate fi judecat exclusiv după slăbiciunile unor reprezentanți. Rock-ul a însemnat experiment artistic, poezie, protest, libertate de expresie. A însoțit mișcări de emancipare și a oferit, inclusiv în Europa de Est comunistă, sentimentul unei ferestre deschise spre altă lume. Nu trebuie să ne placă această muzică pentru a-i recunoaște locul în istoria culturală. Așa cum nu trebuie să împărtășim o credință pentru a-i respecta semnificația în viața altcuiva.
De fapt, vorbesc despre reflexul de a pune etichete. Credinciosul devine, în ochii unora, un om care refuză să gîndească; rocker-ul, în ochii altora, un om fără repere. Conservatorul e automat retrograd, progresistul e automat lipsit de rădăcini. Știu, etichetele au avantajul de a ne economisi timpul: nu mai trebuie să-l cunoaștem pe celălalt, fiindcă știm deja, dinainte, cine este. Aici își face loc polarizarea. Nu începe neapărat cu ura și nici cu mari conflicte ideologice. Începe uneori cu o remarcă aruncată într-o conversație, cu o glumă acceptată numai de cei din tabăra noastră, cu o generalizare pe care n-o mai verificăm. Cînd cineva ne contrazice, simțim că nu ne contestă doar ideea, ci și gusturile, experiențele, poate chiar valorile.
Nu mă exclud din această poveste. Mi se întîmplă să reacționez prea repede atunci cînd aud ceva ce mi se pare nedrept despre un lucru la care țin. Apoi îmi amintesc că omul din fața mea nu este o afirmație. Poate vorbește dintr-o experiență diferită, poate apără ceva important pentru el, poate pur și simplu nu cunoaște toate fețele subiectului. Nici eu nu le cunosc întotdeauna.
Școala vorbește mult despre gîndire critică (sau discernământ, ca să păstrez linia unui articol precedent) și toleranță. Dar una dintre cele mai dificile lecții ar fi tocmai aceasta: să poți examina o idee fără să desființezi omul care o exprimă. Să ai convingeri fără să le transformi în verdicte asupra celorlalți. Să faci diferența între dezacord și dispreț. Și nu e puțin lucru. Adesea, ceea ce numim spirit critic este doar vigilența cu care descoperim slăbiciunile ideilor celorlalți. Pe ale noastre le păstrăm la adăpost, ca și cum faptul că ne aparțin le-ar face, de la sine, adevărate. Discernămîntul nu e doar capacitatea de a descoperi greșelile altora, ci și disponibilitatea de a-ți suspecta propriile certitudini.
Cînd programa permitea, le dădeam elevilor de clasa a IX-a să facă proiecte tematice pornind de la trupe de rock care au însemnat ceva pentru cultura umanității. Mi-aș dori ca tinerii de la concert să intre în biblioteci. Unii vor intra, poate, și în biserici. Mai important mi se pare să poată ieși din amîndouă cu dorința de a înțelege lumea, nu cu încă un motiv de a o împărți în „noi” și „ei”. Pînă la urmă, vorba cîntecului, sîntem doar oameni obișnuiți. Ce bine ar fi să nu uităm asta...
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
.jpg)
