Aflu în continuare, din presă și nu numai, lucruri profund neplăcute despre diaspora noastră. Din păcate, nu-mi sînt necunoscute. M-am lovit de ele constant în peregrinările mele internaționale (numeroase), începute încă de la debutul anilor ’90. Păstrez numeroase „amintiri” cu ai noștri conaționali răspîndiți prin lume (și deveniți, mai nou, „suveraniști”). În imensa lor majoritate, să recunoaștem, ei nu constituie nişte culmi ale succesului. Sper că nimeni dintre dumneavoastră nu are obiceiul să se îmbete cu apă rece, crezînd în poveştile paradiziace ale chelnerilor de pe vapoare de lux, ale informaticienilor de top, din mari companii americane şi canadiene, ale oamenilor de afaceri londonezi sau ale doctorilor de la Harvard Medical Institute. Că vor fi fiind şi din aceştia nimeni nu neagă, însă procentajul lor e absolut infim, nereuşind să modifice o realitate de o întristătoare intensitate: conaţionalii noştri rămîn nişte paria ai Occidentului, slugărind societatea superdezvoltată în cazul fericit, ori, în varianta nefastă şi condamnabilă, sabotînd constant (de pe poziţii ilegale) bunul mers al unei lumi pe care nu o înţeleg deloc în ethos-ul ei primordial. În anumite împrejurări euro-americane, am preferat să-mi ascund identitatea românească, pentru a nu fi relaţionat cu flăcăii moldo-vlahi, aciuaţi pe meleagurile unde aterizasem din raţiuni, evident, diferite de ale lor. Poate că veţi găsi în atitudinea mea o umbră de laşitate şi o doză de nepatriotism, dar cine a călătorit în Vest – mînat de bune intenţii şi hotărît să-şi păstreze nealterat un nucleu de demnitate umană – înţelege, fără multe probleme, ce vreau să zic...
Patru imagini din călătoriile menţionate mă urmăresc cu precădere, oriunde m-aş duce în străinătate (și azi), făcîndu-mă să rostesc, cu mare prudenţă, primul cuvînt mioritic. Prima se derulează la JFK, giganticul aeroport newyorkez, în urmă cu mai bine de trei decenii, în interiorul aşa-numitului terminal Delta (deţinut, cu alte cuvinte, de respectiva companie aeriană), loc din care îşi luau zborul (şi) cursele TAROM către Bucureşti, pe vremea cînd ele mai funcționau. Se înţelege, aria era, în zilele cu activitate maximă, înţesată de români, cei mai mulţi cetăţeni americani trăitori în Lumea Nouă, gata de plecare doar pentru scurte vizite în ţară. Aici, încă dis-de-dimineaţă, călătorii puteau vedea un spectacol grotesc: în faţa tunelului de îmbarcare pentru cursa TAROM (poarta B, dacă-mi amintesc corect) stăteau încolonate, pe două şiruri interminabile, zeci sau chiar sute de bagaje. Acestea „ţineau rînd” viitorilor pasageri după modelul plaselor cu sticle de lapte de pe timpul lui Ceauşescu. Situaţia conţinea un mesaj pe cît de morbid, pe atît de iraţional. Avionul nu ar fi plecat oricum pînă cînd toată lumea cu bilet (aşteptîndu-şi civilizat rîndul) nu ar fi intrat în aparat, iar locurile se primeau la check-in, indiferent de poziţionarea avansată ori retrasă a nerăbdătorului călător. Inutil de precizat faptul că la nici o altă poartă sau terminal nu asistai la o astfel de aberantă îmbarcare. În acelaşi spaţiu, am surprins o discuţie intrigată între doi janitors care se plîngeau de un lucru ignobil: cea mai murdară toaletă de pe JFK se găsea acolo, la terminalul Delta. A doua imagine traversează Oceanul şi mă plasează pe un alt uriaş aeroport, cel din Frankfurt, record al mărimilor „aerodromice” de pe bătrînul continent. Aştept să iau cursa spre Viena (singura care, cu escală, face legătura cu Iașiul) şi observ un grup de Polizeiagenten, însoţit de ciobăneşti germani, aducînd (sub escortă) cîţiva golănaşi care rînjesc oligofrenic şi vorbesc porcării (în română, bineînţeles). Dispreţul polițiştilor nemţi, dar şi al călătorilor oripilaţi de tabloul naturalist, este uriaș, făcîndu-te să te afunzi tot mai mult în scaunul pe care stai şi să-ţi arunci privirea cît mai adînc în revista (englezească) pe care o citeşti. Cea de-a treia imagine se articulează, ceţos, într-un autocar foarte civilizat, de asemenea german, în care au bilete şi cîţiva români, muncitori în UE. Deşi la început par delicaţi, după o vreme îşi scot băuturile alcoolice şi se ameţesc terifiant de rapid. Încep să devină gălăgioşi, înjură, terorizează pasagerii. În sfîrşit, a patra imagine se leagă de aeroportul londonez Heathrow unde, la poarta de îmbarcare pentru acelaşi TAROM, apare un tînăr cu cătuşe la mîini, însoţit de doi constables englezi. Cere să dea un telefon. Ofiţerii îl dezleagă, introduc o cartelă în aparatul telefonic (public), formează un cod (probabil, de apelare gratuită) şi-l lasă pe prizonier să sune (se retrag puțin pentru a-i da intimitate). Îl aud vorbind în română: „M-au prins boii. M-au legat. Mă dau afară. Azi ajung la Bucureşti. Vorbeşte cu Boarfă să m-ajute cu avocatu’ ăla. Las’ că scap eu d-acilea și fac Italia. Îi rup, nu alta, băga...”. În sfîrșit, ce mai contează continuarea? Destul că o port eu în minte de atîția ani.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
.jpg)
