În timp ce Parisul de azi era devastat de cei mai recenți parizieni, oamenii mai vechi și demodați pot găsi, ici-colo, relicve care altădată îndreptățeau supranumele La Ville Lumière, dat orașului de cei care-l iubeau. În 2026, Parisul e distrus de indivizi născuți-crescuți sau adoptați cu brațele deschise de oraș, dar mai străini de el decît ar fi putut să fie vreodată hunii lui Attila, care în 451 s-au apropiat amenințător de oraș. Atunci, se zice, rugăciunile colective conduse de Sfînta Genoveva au înduplecat pe Dumnezeu care a pus hoardele pe alte drumuri și barbarii au ocolit Parisul. Astăzi, însă, mai nimeni nu se mai roagă la Paris. Se vede. În zilele în care tinerii parizieni transformaseră Parisul într-un cîmp de bătălie cu jandarmii, am ajuns la Luvru anume ca să văd expoziția ZURBARÁN 1598-1664.
Vă reamintiți, desigur, legenda primei competiții dintre pictori, povestită de Pliniu cel Bătrîn în Naturalis Historia. Se zice că Zeuxis din Heraclea și Parrhasius din Efes, doi maeștri ai secolului al IV-lea î.Hr., au organizat un duel pictural. Zeuxis a pictat un asemenea strugure încît păsările au planat în zbor în jurul lucrării. Tulburător naturalism! Parrhasius a pictat atît de bine o cortină, încît Zeuxis a cerut să fie dată la o parte ca să poată vadă lucrarea. Realism suprem. Înțelegînd că s-a păcălit, Zeuxis a recunoscut, modest, superioritatea lui Parrhasius, spunînd că el a reușit să păcălească păsările, dar Parrhasius a reușit să-l păcălească pe el, nu doar om, ci și pictor. În general, istorisirea contemporană a legendei se oprește aici, dar, în cartea lui Pliniu, urmează imediat o altă informație importantă: Zeuxis a pictat apoi un copil cărînd un coș cu struguri și păsările iarăși s-au apropiat încercînd să ciugulească strugurii din coș. Asta l-a supărat pe Zeuxis care a constatat astfel că e bun să picteze struguri, dar nu e la fel de bun să picteze oameni, pentru că, dacă i-ar fi reușit figura copilului la fel de bine ca strugurii, păsările nu s-ar mai fi apropiat de coș fiindu-le frică de om. Toată această legendă, care explică foarte bine diferența dintre realism și naturalism și contrazice, astfel, manualele banale de istorie a artei care spun că realismul și naturalismul sînt specifice veacului al XIX-lea, spune ceva esențial despre fascinanta artă a picturii. Miza cea mare a picturii este ceea ce nu se vede, dar se clarifică prin mijloace vizuale. La fel e și în celelalte arte: în literatură, miza este ceva ce nu se rostește în cuvinte, în muzică miza este o contemplație de dincolo de sunet, „acea formă de liniște care te cuprinde cînd asculți muzica, către care te duce muzica”, cum zicea Celibidache odată. Culoarea, forma, cuvîntul, sunetul – materiile prime cît se poate de concrete în sens perceptiv – sînt puse prin inexplicabilul talent al artistului într-o condiție materială, fizică, destinată simțurilor, care conduce spre o condiție extra-materială, metafizică și suprasensibilă.
Pentru om, cea mai puternică experiență metafizică este experiența mistică. Poate de aceea artiștii interesați de explorarea mistică a realității, interesați de naștere, viață și moarte, de destin, de iubire și ură, de dreptate și de nedreptate, de tot ce e omenesc din perspectivă mistică sînt și cei dintre cei mai mari. Expoziția ZURBARÁN 1598-1664, încă deschisă la Muzeul Luvru din Paris pînă pe 25 ianuarie, este o expoziție a unuia dintre cei mai mari.
Francisco de Zurbarán face, desigur, teologie în arta sa. Ardoarea cu care a servit cultul catolic marinic exprimat, la apogeu, în dogma Imaculatei Concepțiuni, impresionează și azi, cînd Biserica Catolică a lăsat-o mai moale cu această dogmă. La fel, multele sale picturi care înfățișează sfinți, fie ei martiri sau nu, arată nu doar cunoașterea firească a legendelor și a sinaxarului, ci o atentă meditație personală a artistului la soarta lor. Dar mai mult decît teologia, ceea ce impresionează la el, un pictor de o intensitate mistică excepțională, este realismul. Paradoxal, așa-i? Ei bine, Zurbarán este un mistic realist extrem de convingător. Pentru Zurbarán, faptul mistic nu e doar perfect compatibil cu realitatea, ci e adevăratul regulator al realității din chiar interiorul ei. Această mentalitate, conform căreia misticul nu evadează din lume ca să se împlinească, ci se împlinește în lume, inserîndu-se în real („Dumnezeu se află printre oale”, spusese Tereza de Ávila cu o generație înaintea lui Zurbarán), este una din trăsăturile spiritului acelui formidabil siglo de oro spaniol. Un secol cultural ceva mai întins decît secolul calendaristic în care, pe lîngă Zurbarán, au trăit și produs și Velázquez, și Murillo, și El Greco, dar și Cervantes, Quevedo, Calderón de la Barca și Lope de Vega, dar și Francisco Suárez, Francisco de Vitoria, Martín de Azpiculeta ori Baltasar Gracián, cel cu care se socotește că s-a închis această uluitoare perioadă cultural-politică din istoria Spaniei și, poate, momentul de vîrf din istoria deja milenară a faimoasei școli de Salamanca. Spiritul unei epoci cu asemenea corifei putea fi strivitor, dar Zurbarán a rămas el însuși, cu o individualitate care l-a făcut să cadă în nemeritată uitare pentru cîteva secole.
Sacrul din real la Zurbarán e altfel decît, să zicem, la Bruegel cel Bătrîn. Flamandul arată sacrul atît de imersat în real încît nu e băgat în seamă de omul real, ca de pildă în acel faimos tablou de la Kunsthistorisches Museum din Viena în care vedem, într-un peisaj urban banal, aglomerat de oameni care se duc fiecare în treaba lui și trîncănesc sau se ciorovăiesc, o tînără gravidă pe un măgăruș ținut de căpăstru de un bărbat în vîrstă mergînd, printre ei, undeva. Ea este Fecioara și în pîntecul ei e Dumnezeu însuși – cea mai mare minune a lumii, cea mai mare minune posibilă, dar oamenii din jur habar nu au și trec pe lîngă ea preocupați de ale lor. Nu acest gen de imersiune a sacrului în profan, de camuflare a sacrului în profan avem la Zurbarán. La el, sacrul erupe în realitate, sacrul este tremendum et fascinans, adică copleșitorul și fascinantul. Dar dialogul omului și al realității cu sacrul este benefic, tămăduitor, binevenit și, în acest sens, paradoxal, firesc. Firesc în sensul că nu se putea altfel, că ceea ce pictează Zurbarán nu putea să fie altfel. Vedem așadar un adevăr revelat, dar nu neapărat picat din cer și ieșit din însăși realitatea lumii.
Însă individualitatea sa în epocă, dar și mai apoi, este dată de stilul aspru, auster, deloc sentimental, de o precizie microscopică a detaliului care se oferă într-un ansamblu direct, fără ascunzișuri. Ai zice că locul nașterii sale, ținutul sec al Extremadurei, i-a format ochiul și viziunea. În plus, lumina – Zurbarán este socotit un tenebros, i se mai spune „Caravaggio spaniol”, dar diferența e mare. În vreme ce la marele italian întunericul zămislește, la Zurbarán tenebra tensionează și, dînd luminii posibilitatea să focalizeze, sprijină o declarație de intenție clară. Tenebra, la Zurbarán, e scenografie, la Caravaggio e prezență esențială.
Cîtă vreme barocul a dominat gustul continentului, încă din timpul vieții artistului și încă un secol după aceea, un asemenea pictor nu putea să aibă mare căutare. Avea comenzi, desigur, fusese pictor oficial la curtea marelui Filip al IV-lea zis el Rey Planeta și nu a murit chiar sărac, deși nici bogat nu era, dar, după moartea sa, sentimentalismul religios al unui Murillo a fost preferat intensității lui mistice. Marea, meritata și definitiva glorie a lui Zurbarán a venit mai tîrziu, în epoca romanticilor.
Expoziția de la Luvru – pe care, se-nțelege, o recomand călduros oricui ajunge prin capitala Franței pînă pe 25 ianuarie 2027 – adună capodopere și le pune în excelent context curatorial. Ne întîlnim, astfel, și cu Juan de Zurbarán, fiul lui Francisco, un talent pictural excepțional, neîmplinit din păcate pentru că a murit la doar 29 de ani. Ne întîlnim, de asemenea, cu contemporani ai lui și cu artiști de secol XX despre care curatorul susține că ar mărturisi o influență. Fascinant este traseul stilistic al lui Zurbarán așa cum e evidențiat în traseul expozițional. Putem vedea cum Zurbarán a trecut de la o anumită exuberanță, din anii tinereții, la maturitate și sofisticare odată ce a devenit pictor la curtea lui Filip al IV-lea, unde șef al colecțiilor de artă era prietenul său Diego Velázquez, care i-a dat acces la fabuloasa colecție de artă a regelui. A fost, pentru Zurbarán, o veritabilă școală și a constituit ieșirea lui spre istoria picturii, cîtă era atunci. Această deschidere de orizont se vede imediat în atitudinea pictorului și în dezvoltarea unor noi puncte de interes. Fascinația lui Zurbarán pentru catolicism, pentru Fecioara Maria și sfinți rămîne, dar se exprimă mai elaborat și cu o mai mare curiozitate care, de-acum, dublează evlavia. În plus, se înmulțesc naturile moarte – gen în care Zurbarán produce capodopere cum vedem în expoziție. Nu a pictat multe, dar cele pe care le-a făcut sînt sublime. În genul naturii moarte, el introduce elemente de simbolism creștin, ca în arhicunoscuta capodoperă Agnus Dei (în expoziția pariziană este prezentă versiunea aflată la Prado, versiunea cea mai cunoscută, de altfel), de care nu te poți sătura pur și simplu. De aici încolo, Zurbarán va fi încă și mai atent la cadraje și compoziție, va fi atent la costumele personajelor care-i pozează și la cadrul general al lucrărilor. Epoca aceasta, scurtă (a fost pintor del Rey doar un an), va marca o turnură benefică pentru geniul său.
Spre finalul expoziției, găsim o lucrare cu adevărat unică în istoria artei, Hristos pe cruce cu un pictor. Hristos este răstignit și lîngă cruce se găsește, în profil, un pictor, cu paleta de culori și pensula în mîini. Hristos are capul căzut în direcția pictorului, ai zice că îl privește de la înălțimea crucii, iar pictorul are capul ridicat spre fața Lui. O umbră acoperă chipul Mîntuitorului și nu ne putem da seama dacă a murit sau încă nu, dacă îl privește pe pictor sau nu. Lucrarea este tulburătoare. Cine e acest pictor care e în dialog, pe cît de respectuos și de evlavios, pe atît de îndrăzneț cu Dumnezeu pe Cruce? „Nu pot decît să Te pictez, datoria mea e să Te pictez, e tot ce pot să fac, pentru că de salvat, nu Te pot salva” – pare că spune pictorul. „Eu sînt aici ca să te salvez pe tine. Așa că fă ce trebuie. Pictează-mă!”, îmi imaginez că răspunde Mîntuitorul. Dar cine este pictorul acesta? Răspunsul cuminte este Sfîntul Apostol și Evanghelist Luca, patronul și ocrotitorul pictorilor. Răspunsul îndrăzneț este Zurbarán însuși. În orice caz, după ce parcurgi întreaga expoziție înclini spre răspunsul îndrăzneț.
Foto: Francisco de Zurbarán
.jpg)
