Pe 10 octombrie, într-o sîmbătă oarecare, faptele din dosarul „10 august“ s-au prescris. Fără vinovați, fără vreo scuză sau vreo demisie. Pe 30 octombrie vom aprinde din nou lumînări pentru Colectiv, la unsprezece ani de la incendiu. Între cele două date încap toată furia unui popor și un diagnostic clar: statul român n-a învățat să-și asume responsabilitatea, ci doar așteaptă ca noi să uităm.
Cele două nu mi se par atît eșecuri separate, cît o metodă bine pusă la punct. Victimelor nu li se spune din start „nu“, ci mai așteptăm, dosarele să mai amînă cu o lună-două, se clasează, se redeschid, se amînă iar, pînă cînd, în cele din urmă, magistrații nu mai sînt nevoiți să ia vreo decizie, căci a luat-o deja timpul în locul lor.
La Colectiv au fost răniți 186 de oameni, iar 65 au murit, majoritatea în spitale, din cauza infecțiilor nosocomiale. Ce s-a rezolvat de atunci? România n-are nici pînă acum centre pentru arși complet funcționale: la Timișoara, construcția e finalizată, dar unitatea nu e încă operațională, iar la Tîrgu Mureș, centrul e ridicat aproape în totalitate. Doar unul din cinci cluburi din centrul Capitalei e sigur în caz de incendiu, iar legea a ajuns între timp atît de cuprinzătoare, prin modificările în septembrie 2022, încît nici măcar un spațiu de dimensiunea Colectivului n-ar mai avea nevoie de autorizație de securitate la incendiu. Dosarul Hexi Pharma s-a prescris. Dosarul Colectiv 2, în care familiile au reclamat condițiile improprii din spitale și modul în care au fost trimiși răniții la spitalele din străinătate, a fost clasat și redeschis ultima oară în martie 2025. Piedone a executat un an din patru, apoi a fost primar al sectorului 5 și președinte ANPC, Arafat e în aceeași funcție, Bănicioiu a scăpat de o condamnare pentru corupție, iar Ponta e deputat.
Ce a făcut statul în tot acest timp? A comemorat. La 40 de zile, Iohannis a aprins o lumînare la club, iar premierul Cioloș a vorbit despre înțelepciunea și umilința de a învăța din greșeli. La cinci ani, același Iohannis a depus o coroană, a ținut un moment de reculegere și a promulgat legea care plătește pe viață tratamentul supraviețuitorilor. Tot atunci, 30 octombrie a devenit „Ziua pacientului cu arsuri“, ca și cum problema ar fi doar bolnavii, nu și vinovații. La zece ani, Bolojan a vorbit despre responsabilitate și solidaritate, iar Nicușor Dan a dus trandafiri albi și a spus senin despre Colectiv că e „oglinda unui stat care nu a funcționat“. Citind declarația președintelui, te gîndești inevitabil la Gogol și la proverbul rusesc din epigraful Revizorului: nu da vina pe oglindă dacă ai fața strîmbă.
Același regizor, alt film din palmares: pe 10 august 2018, românii au văzut în direct cum un protest pașnic a fost gazat în Piața Victoriei. Peste 700 de persoane au depus plîngeri, iar anchetatorii au promis solemn că vor căuta autorii morali. Acuzațiile s-au oprit însă la șefii Jandarmeriei și la cîțiva subofițeri. Dosarul a fost clasat, redeschis la presiunea victimelor, apoi încurcat în proceduri. Recorder l-a numit, pe bună dreptate, un dosar îngropat. Prima instanță i-a achitat pe foștii șefi, motivînd că faptele nu sînt prevăzute de legea penală, iar apelul a primit termen la trei zile după prescripție. Au fost condamnați doar patru jandarmi fără funcții de conducere.
La Crevedia am văzut cu toții cît de repede s-a învățat lecția. Stația GPL funcționa din 2020 fără autorizație de securitate la incendiu. Au murit șase oameni, iar 56 au fost răniți, mai ales pompieri și alți salvatori. Opt case au fost puse la pămînt cu totul. Judecata pe fond a început abia anul acesta, pe 12 octombrie, și abia după această nouă tragedie a descoperit și statul mai bine de 2.000 de deficiențe la stațiile GPL din toată țara. La fel ca la Colectiv, a fost nevoie să moară niște oameni ca să iasă la iveală mizeria de sub preș.
Și cîtă mizerie o mai fi nedescoperită? Dacă ne uităm la clădirile din Capitală, următoarea tragedie pare deja programată: Bucureștiul are 415 imobile încadrate în clasa I de risc seismic, alte 491 în clasa a II-a și peste 1.400 plasate în categorii de urgență, încă neclasificate. Dintre acestea, Primăria a aprobat consolidarea a doar 13 clădiri. Restul așteaptă, blocate în birocrație. De la cutremurul din 1977 au trecut deja aproape 50 de ani, mai mult decît suficienți pentru orice țară serioasă să se ocupe de tot ce punem noi pe lista de to do. Avem programe de consolidare, avem investiții, se fac expertize, dar ne lipsește graba de-a rezolva problemele arzătoare.
Aș vrea să nu mai aud, pe 30 octombrie, aceeași gargară despre umilință, lecții învățate, responsabilitate. Un stat care știe doar să comemoreze din vîrful buzelor, cu prea puțină acțiune concretă, e un stat căruia nu-i pasă, de fapt, de cetățenii lui. Și se înșală dacă pariază pe uitare: n-am uitat – și n-o să uităm prea curînd.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
