Privite cu oarecare fascinație și teamă, demonstrațiile antiguvernamentale din Franța au provocat în România o foarte curioasă dezbatere, aliniată pe baze cvasi-ideologice. Pe de o parte avem curentul „copiii sînt în regulă”, care găsește scuze pentru orice exces al protestatarilor francezi, iar pe de altă parte avem o solidă linie de contestatari ai contestatarilor Guvernului francez, mai aprigi chiar decît purtătorii de vorbe ai premierului Sébastien Lecornu sau ai președintelui Macron. Vreau să remarc întîi o mică doză de ipocrizie. Aceiași oameni care văd imigranți nerecunoscători aruncînd cu bolovani în vitrinele magazinelor Louis Vuitton (o prostie, demonstranții sînt la fel de francezi ca proprietarii magazinelor) sînt nemaipomenit de încîntați de victoria Listei Studenților din Serbia, văzînd în ea un fel de model de rezistență civică și politică. Contează că și organizațiile care au alcătuit în cele din urmă Lista Studenților au organizat sute de mitinguri antiguvernamentale? Sigur, dar ei se luptau cu dictatura; micii nerecunoscători ai Franței nu vor în ruptul capului să își numere binecuvîntările, cum ar zice neamțul. Contează că și în Serbia sau Albania – altă țară zguduită de manifestări ale tinerilor – au fost violențe? Au fost, dar acolo se luptă tinerii cu lideri autoritari, e justificat.
Deci în Est, unde putem recunoaște agende, rezistența e justificată; în Vest, ținem cu Puterea. Or ști ei mai bine ce fac acolo. Va trebui să ne retragem la un moment dat din această schizoidie care nu poate produce decît migrene. Puterea guvernează și oamenii pot decide că nu mai sînt de acord cu modul în care o face. E legitim? Perfect legitim. Atît în Franța, cît și în Serbia, Albania sau oriunde în altă parte. Este în dezbaterea românească o inexplicabilă lipsă de empatie și un refugiu în clișeu. Refuzăm să oferim tinerilor francezi premisa că au motive să fie furioși, dar le oferim tinerilor sîrbi toată încrederea noastră. Cred că putem interpreta asta și ca pe un fel de demisie din obligația de a păstra nuanțe, de a fi sceptici și de a oferi actorilor prezumția că iau decizii raționale. Sau măcar de a folosi unități de măsură echivalente.
Strict în ceea ce privește Serbia, ea e un avertisment mai degrabă și mai puțin un model. Lista Studenților, organizație cu un leadership neclar și obiective vagi, a cîștigat fără drept de apel alegerile, iar victoria asta arată cît de slăbită e politica formală a țării vecine. Cît de lipsite de credibilitate sînt partidele, ce lipsă de alternative au avut oamenii. Victoria LS e o poveste frumoasă, dar politica se face cu partide, cu scopuri comune, cu planuri, cu compromisuri și negociere. O organizație ai cărei oameni de-abia învață să lucreze împreună într-un domeniu nou are o bătălie mult mai grea de dus odată ajunsă la guvernare. Nu profețesc vreun eșec al Listei, ci doar că le va fi infinit mai greu decît într-o democrație consolidată și funcțională.
De ce nu se revoltă românii? Primul răspuns este că românii se revoltă. Republica noastră e fondată pe un protest – revoluția din 1989. Nu am abandonat niciodată metoda asta de a ne face auziți, însă decizia de a apela la protest și contestare în stradă a ținut de factori care nu întotdeauna au răspuns la dorințele particulare ale cîtorva persoane care au calculat că a cam venit momentul. Imediat după revoluție a fost Piața Universității. Apoi mitingurile împotriva austerității și pauperizării accelerate din anii ’90. Includ aici și mineriadele care, dincolo de manipulare politică, au avut o puternică componentă socială. Apoi grevele de la Brașov de la începutul anilor 2000, greva generală de trei săptămîni din învățămînt în 2005, polițiștii și vameșii în 2010, protestele violente anti-austeritate din ianuarie 2012, Roșia Montană 2013, Colectiv 2015, Ordonanța 13 în 2017, 10 august 2018 diaspora, mitingurile anti-restricții în timpul pandemiei și, mai recent, protestele profesorilor și ale fermierilor. Avem ce trece în CV. Deci capacitate există. Ce nu există e energie pentru alimentarea unor proteste mimetice, făcute de amorul artei. S-au încercat și se încearcă și de-astea, însă ele sînt aproape întotdeauna ignorate. Aici avem manifestații performative pentru subiecte importate sau irelevante pentru marele public. Românii se revoltă, dar așteaptă un moment românesc. Toate cele de mai sus au explicații verificabile în contextul în care au avut loc.
Al doilea răspuns ține de complexul politico-mediatic care ocupă aproape tot spațiul de dezbatere românesc. Și îl ocupă aproape cinic și disperat în același timp, negînd accesul punctelor de vedere care pot provoca disconfort. Marea dezbatere despre viitorul României nu stă în antinomia Grindeanu-Bolojan sau în lupta dintre suveraniști și liberali, ci în cu totul altceva. Și asta se vede mai bine în ce publică presa independentă și în politica pe care o fac tot mai mulți dintre tinerii care azi își calculează momentul propice pentru ieșit în stradă. Și politica aia nu e deloc similară cu ce propun sau fac PSD, PNL, USR etc.
În loc să controleze dezbaterea, așa cum cred zilele astea că o fac, liderii României pun cărbuni sub un cazan care fierbe lent. Revolta e acolo. Zilele astea doar ne facem că nu o vedem. E posibil chiar ca unii dintre noi să nu aibă nici un interes să o vadă. Dar, ca să parafrazez o vorbă celebră, și dacă nu sîntem interesați de ea, ea e foarte interesată de noi. Chestiune de timp.
.jpg)
