Într-o zi din iulie 1991, Rick Smith primea la IBM un telefon ciudat: la celălalt capăt al firului era un angajat al biroului celebrului arhitect american Frank Gehry, care avea nevoie de ajutor pentru construirea unei clădiri în formă de pește. Voia să știe dacă Smith se pricepea la așa ceva. „Un pește este, într-un fel, aerodinamic. Sigur că da”, a marșat rapid Smith. Așa începe una dintre colaborările care aveau să schimbe profund modul de lucru al biroului lui Frank Gehry. Smith avea cunoștințe despre arhitectură, pentru că o studiase, dar o părăsise cu douăzeci de ani înainte, atras tocmai de instrumentele pe care avea să le aducă acum înapoi în profesie. La California Polytechnic State University, în San Luis Obispo, desenase cu creionul, rigla, echerul și teul, așa cum se desena în școlile de arhitectură de la începutul anilor 1970. Tatăl său, care lucra la IBM, îi arătase însă încă din anii 1960 experimente în care calculatoarele produceau desene, iar Smith, intuind că viitorul va fi al computerelor, se transferase la Brigham Young University, unde putea studia asemenea tehnologii. A urmat un traseu profesional care a inclus Lockheed, IBM, industria aerospațială și programele de modelare tridimensională folosite pentru avioane, între care CATIA, sistemul dezvoltat de compania franceză Dassault Systèmes. Prin urmare, cînd a intrat pentru prima dată în biroul lui Gehry, Smith venea dintr-o lume în care obiectele cu geometrii complicate aveau modele tridimensionale în calculator, care puteau fi răsucite virtual, secționate și măsurate. După aproape două decenii pășea, din nou, într-un atelier de arhitectură și găsea acolo o lume despre care știa cîte ceva, din studenție, dar pe care nu o aprofundase vreodată.
În biroul lui Gehry domnea, de altfel, o atmosferă foarte diferită de cea de la IBM. Erau schițe împrăștiate peste tot și, mai ales, machete sau frînturi de machete. Proiectele se dezvoltau printr-o conversație continuă între desen și obiectul fizic: Gehry desena repede, colaboratorii construiau o machetă, el o privea, o modifica, muta sau tăia o bucată, apoi revenea la hîrtie, după care urma o altă machetă. Smith și-a amintit multă vreme prima zi petrecută acolo. Pe una dintre mese se afla o machetă mare pentru Walt Disney Concert Hall, iar alături era așezat un geam mat, asemănător celor folosite la aparatele fotografice de format mare. Echipa aranja o sursă de lumină din partea cealaltă a machetei, astfel încît umbra clădirii să se proiecteze pe sticlă, după care fixa o foaie peste geam și desena conturul elevației. Pe Smith, care venea de la IBM și din industria aeronautică, imaginea l-a surprins: una dintre cele mai complicate clădiri pe care le văzuse vreodată era luminată din spate pentru ca să i se poată desena umbra. Curios, a întrebat cum aveau de gînd să construiască o asemenea geometrie complicată, dacă nu o puteau nici măcar desena, iar unul dintre arhitecți, iritat de observația noului venit, i-a răspuns că așa își construise Michelangelo clădirile. În atelier mai exista și un fir cu plumb, coborît în diferite puncte ale machetei pentru preluarea înălțimilor unor puncte care nu apăreau pe geamul mat, asemănător celor folosite în atelierele de sculptură monumentală.
În săptămînile ce au urmat s-a cristalizat noul mod de lucru al atelierului: Gehry avea să continue să proiecteze exact așa cum știa, iar calculatorul urma să învețe să preia ceea ce ieșea din atelierul de machete. Odată ce Gehry și colaboratorii ajungeau la o configurație care îi interesa, Smith începea să o digitizeze. Cu un stilou electronic și, ulterior, cu brațe mecanice de măsurare, urmărea suprafața machetei și înregistra coordonatele unor puncte, din care reconstruia geometria în programul CATIA. După digitizare, Gehry compara ceea ce vedea pe monitor cu macheta aflată pe masă, iar dacă geometria digitală corespundea obiectului pe care îl acceptase, proiectul putea continua. Cu toate acestea, arhitectul continua să privească ecranul cu destulă suspiciune, iar Rick Smith povestește o întîmplare din timpul proiectării casei Lewis (rămasă neexecutată) care surprinde foarte bine atmosfera din birou. Un alt mare arhitect american, Philip Johnson, autor al iconicei Case de sticlă, care participa la discuțiile asupra proiectului, s-a așezat într-o zi lîngă Smith în fața calculatorului și a început să lucreze cu el. Pe ecran erau două volume ale casei, unul asemănător unei pere lunguiețe și celălalt unui cub, iar Johnson îi cerea să le deplaseze, să le apropie și să încerce diferite intersecții. Pentru un arhitect născut în 1906, noul instrument era ceva foarte distractiv și, încîntat de posibilitățile lui, Johnson îl tot chema pe Gehry să vadă ce se întîmplă pe ecran, sfîrșind prin a-l agasa.
Treptat, calculatorul și-a făcut loc în atelier, ajutat de Rick Smith și de cîțiva dintre colaboratorii lui Gehry. CATIA începea să ofere modele tridimensionale care puteau fi rotite pe ecran în timp real, iar Gehry, chiar fără să transforme monitorul în locul principal al proiectării sale, a început să urmărească rezultatele digitale mai atent. Interesant este că și Rick Smith a fost obligat, după cîțiva ani petrecuți alături de Gehry, să-și revizuiască unele certitudini. Cînd intrase în birou, venea din industria aeronautică, unde modelarea tridimensională era deja o practică matură, și privea cu indulgență metodele artizanale ale arhitecților. Numai că o aripă de avion, oricît de sofisticată ar fi, păstrează de-a lungul structurii o anumită regularitate, în timp ce formele elaborate pentru casa Lewis începeau să se curbeze, să se răsucească și să se intersecteze în feluri pentru care nici programele provenite din industria aeronautică nu fuseseră gîndite.
Colaborarea dintre Gehry și Smith nu sugerează marșul triumfal și neabătut al progresului tehnologic pe lîngă desenul de mînă, umilit, cucerit și îngenuncheat împreună cu macheta de studiu. Venirea lui Rick Smith nu a închis atelierul de machete, iar Gehry nu a renunțat la creion pentru a deveni un virtuoz al calculatorului. Dimpotrivă, dezvoltarea digitală a biroului a devenit posibilă tocmai pentru că fiecare și-a păstrat teritoriul creativ. Gehry continua să caute forma prin desen și machetă, Smith definea calea prin care forma respectivă putea deveni informație bună de transmis către colaboratori. Cu timpul, acest mod de lucru a devenit o metodă, iar ceea ce pornise ca o transcriere a unei machete într-un model tridimensional avea să conducă la crearea și adoptarea pe scară largă a sistemelor contemporane BIM (Building Information Model) prin care arhitecții, inginerii și fabricanții pot lucra împreună asupra aceluiași proiect.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
