„Trăiască boier’ Bibescu!”, îi întîmpina pe mușteriii veniți la „Lăptăria lui Enache”, în anii 1990-2000, boschetarul care își făcea veacul la intrarea dinspre strada Batiștei a vechii terase de pe acoperișul Teatrului Național, înainte să le ceară cîțiva lei. Era un ecou popular al nevoii încă proaspete de a recupera „lumea boieriei” după căderea comunismului. Chiotul său cabotin, însoțit de o gestică teatrală asortată la instituția în fața căreia evolua, avea un ton euforic, curtenitor, dar și ironic, „miștocar”, cu latență de reproș – redînd, se poate spune, întregul spectru de sentimente și reprezentări contradictorii pe care „boieria” le sîrnește în imaginarul românesc. Boieria e percepută ca bogăție, grandoare, noblețe, dar și ca exces, risipă, hedonism; iar boierul e generos, cucernic, filantrop, dar și viclean, cupid, ticălos. „Comportamentul unui boier adună tot ceea ce poate fi mai contradictoriu: cupiditate şi galantomie, filantropie şi tiranie, bunătate şi violenţă, laşitate şi cutezanţă etc.”, observa Constanța Vintilă în Evgheniți, ciocoi, mujici.
La limită, antinomicul „boier” devine un „termen Ianus”: îl descrie pe diavol – „boierul lumii” –, dar și pe bunul Dumnezeu – „În vîrșul mărului / Vede curcubeu, / Șade-un Dumnezeu, / Șade și privește / Cest boier bătrîn” (colecţia de folclor bănăţean Căliman/Veselău, 1996, colindul 41). Boieria lui Dumnezeu e evocată și de N. Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier”.
Tema Dosarului de față nu e inspirată doar de vechea istorie a boieriei, ci mai ales de surprinzătoarea actualitate, de stăruința „boierului” în imaginarul României de astăzi. Căci, la mai bine de 150 de ani de la abolirea rangului boieresc – și după 40 de ani de comunism, în care boierimea a fost sistematic înfierată și caricaturizată –, cuvintele „boier” și „boierie” încă mai răsună în limbajul de zi cu zi al românilor. (O popularitate de care vechi ranguri sociale similare nu cred să se mai bucure în alte culturi europene.)
Sîntem fascinați de aristocrații „de pe vremuri”, admirăm vechii boieri și detestăm noii îmbogățiți, baronii locali și ciocoii zilei (pe care tot noi îi producem și îi votăm). Ceea ce nu înseamnă că „vechimea” e o garanție a calității. Parvenitismul e la fel de vechi ca boieria.
Să fie toate acestea indiciul unui filon arhaic-țărănesc al societății noastre? O formă de paseism, o idealizarea literară a unor vremuri exotice, cu calpace și caftane? Sau ecoul cultural al unui străvechi, ineluctabil clivaj socio-economic? Sperăm ca Dosarul de față să ne ofere cîteva răspunsuri. Pînă atunci, e limpede un singur lucru: încă avem nevoie de boieri.
.jpg)
