Fundația unei biblioteci se așază (aparent) simplu, printr-o colecție, preferabil generoasă, de cărți. Este nevoie apoi, firește, și de o fundație propriu-zisă, care să stea la baza zidurilor unei construcții. În ceea ce privește prima ipostază, temelia Bibliotecii Academiei Române, căci despre această bibliotecă vorbim, a fost „așezată” de către episcopul Buzăului, Dionisie Romano, care, în anul 1867, a donat Societății Academice Române 6.000 de volume și 400 de manuscrise ale colecției căpitanului Constantin Cornescu-Olteniceanu – una dintre cele mai mari și mai valoroase biblioteci particulare din Țara Românească, pe care episcopul o cumpărase. Referitor la spațiul propriu-zis dedicat Bibliotecii, istoria nu a fost chiar ușoară. La început, Biblioteca a funcționat, alături de Societatea Academică Română (Academia Română din 1879), într-o aripă a clădirii Palatului Universității. Întrucît spațiul devenise neîncăpător atît pentru cărți, cît și pentru cititori, s-au cumpărat casele Cesianu și Bellu de pe Calea Victoriei pentru a rezolva chestiunea, iar în 1890 Academia și Biblioteca Academiei s-au instalat în noua proprietate. Chestiunea a fost rezolvată temporar, căci donațiile de colecții nu conteneau, iar odăile pline cu lucrări, manuscripte, documente istorice și periodice românești nu mai izbuteau a cuprinde tezaurul cultural. Între timp, încă din 1879, printre rafturile pline de cărți rare și-a făcut apariția un om rar, bibliotecarul Ioan Bianu, personalitate culturală neîndestulător amintită, care avea să devină primul director al Bibliotecii Academiei Române. A ocupat această funcție din anul 1884 pînă la sfîrșitul vieții sale (1935) de filolog, bibliolog și istoric literar pasionat, timp în care a organizat exemplar instituția ca bibliotecă enciclopedică, după modelul bibliotecilor și arhivelor din Europa pe care le-a vizitat pentru a se documenta. Ioan Bianu a confirmat astfel clasica și valoroasa teză ce afirmă că istoria este făurită de oamenii potriviți la locul potrivit. Pentru a fi cît mai aproape de locul său potrivit, omul nostru potrivit și-a amenajat un apartament modest chiar în incinta Academiei, care din 1896 a primit spre utilizare și casa Zaleski din Calea Victoriei pentru a putea gestiona fluxul fondului de cărți și documente de valoare istorică în continuă și fericită ascensiune. Situațiunea a fost mulțumitoare tot temporar, astfel încît în anul 1910, preocupat de buna administrare a instituției pe care o conducea, Ioan Bianu a propus construirea unui local destinat special Bibliotecii, propunere însușită de Guvernul Petre P. Carp, votată de Parlament și promulgată cu Decretul Regal din 5 martie 1912, semnat de Regele Carol I.
Primul Război Mondial a întîrziat construirea clădirii Bibliotecii, demers realizat ulterior în anii 1926-1929 și în anii 1936-1937. La finele secolului, începînd din 1993, pe parcursul unui deceniu, Biblioteca Academiei Române a trecut printr-un proces amplu de extindere și modernizare finalizat cu edificiul din prezent. Care confirmă limpede că istoria continuă și are mereu un loc al ei.
.jpg)
