● Smag På Dig Selv, This is why we lost, 2026.
● Svaneborg Kardyb, Superkilen, 2024.
Ne paște primăvara asta și o invazie daneză, din fericire nu doar în Clubul Control din București – unele trupe care vin acolo au început să mai dea o fugă și pe la Iași sau Cluj, în special trupe tinere care n-au multe de pierdut și au măcar o curiozitate gastronomică legată de restul țării. Danezii care urmează sînt din zona jazz, cîndva un specific al acestei rubrici la care ar trebui să revin mai des, căci avem acum minifestivaluri de gen în fiecare reședință de județ. Că multe dintre ele sînt poate scheme bugetare și au legături fragile cu jazzul e altă poveste, strădania există și poate e benefic ca genul să nu mai fie perceput ca o nișă exclusivistă, ci ca o parte din amalgamul culturii populare.
Bănuiesc că în acest spirit au fost invitați anul trecut Smag På Dig Selv la Gărîna, unde au traumatizat publicul purist-tradițional de pe scaunele de pescari cu ceea ce în esență e o oglindire a punk-ului în jazz. Formatul de trio punk a fost substituit cu două saxofoane și tobe, trupa provine din falansterul Christiania, experimentul anarho-socialist danez care ar da frisoane politicienilor români într-o măsură chiar mai mare decît a reușit trupa să bruieze publicul meditativ de la Gărîna.
Cu albumul nou, trupa își consolidează reputația de vijelie de club, în egală măsură apreciată de raver-ii scelerați și de punkerii îndopați cu energizante, deși eticheta jazz încă nu s-a dezlipit de ei. Festivalurile de gen încă îi invită ca agenți provocatori, nu știu pentru cîtă vreme – noul album se încheie destul de răspicat cu titlul „Our Mothers Made a Punk Band”, după ce anteriorul se încheiase cu o baladă-parodie la adresa jazzului scandinav. Ingredientele electronice sînt mai proeminente, derapînd ocazional spre tehno. Membrii grupului consideră materialul drept un bacalaureat, un test al maturității după debutul intempestiv și intuitiv. Piesele sînt mai primenite cu mesaje politico-sociale privind crizele modernității – de la Palestina la obsesia pentru fitness.
Cîțiva invitați aduc un plus de exotism: vocalista danezo-kurdă Luna Ersahin, percuționistul senegalez Balla Diouf și vibrafonista Viktoria Søndergaard; cu origini diverse, dar toți sînt asociați într-un fel sau altul Conservatorului de Muzică Ritmică din Copenhaga ce a dat grupului pedigree-ul academic și rampa de lansare jazz de la debut.
Tot din Copenhaga, dar din cartierele mai aristocrate, Svaneborg Kardyb sînt un cuplu mai puțin obraznic, alcătuit din cei care dau numele proiectului – percuționistul Jonas Kardyb și clăparul Nikolaj Svaneborg. Așadar e muzică instrumentală în duet, nu foarte dificil de sincronizat, adesea ambientală și mizînd pe iscarea de călduri emoționale, o versiune reducționistă a ceea ce oferă de regulă casa de discuri Gondwana (vezi Portico Quartet, Mammal Hands și alții despre care am tot scris aici).
Esența proiectului e pianul electro-mecanic Wurlitzer care a consacrat pe vremuri piese celebre de la The Doors, Ray Charles ori Supertramp, un fel de antisintetizator (și, prin extensie, anti-Inteligență Artificială) cu texturi aparte exploatate aici ingenios, în combinații inedite cu tobe folosite atipic – mai mult periat și ciocănit decît lovituri ritmice. Dincolo de acest specific tehnic, care va atrage totuși atenția și unui public dezinteresat de tehnicalități, albumul se înscrie în ideologia artistică de la casa de discuri Gondwana, oferind structuri spațioase cu melodii plăpînde lipsite de unghiuri bruște free jazz.
O experiență proiectată pentru săli mici și imersiune intimă, de văzut pentru cine a fost recent și la Vega Trails – de factură emoțională similară, dar confecție sonoră de altă natură.
Smag På Dig Selv au concertat în Clubul Control din București pe 26 aprilie, iar Svaneborg Kardyb vor concerta pe 7 mai.
