● Altin Gün, Garip, 2026.
● Imarhan, Essam, 2026.
Există un contrast puternic între cum am perceput Turcia prin prisma educației formale și realitatea concretă a interacțiunilor moderne. Din prima categorie ne amintim probabil lecțiile despre dinții sparți ai lui Sinan Pașa, mazilirea lui Brâncoveanu, ostilitatea lui Baiazid, problemele pe care ni le-au creat spahiii și ienicerii, dar și mistuirea în flăcări a creditorilor otomani ori intimidarea năvălitorilor cu păduri de țepe.
Realitatea de după ’90 a generat însă cu totul alte sentimente: blugii turcești și guma Ülker au fost rampa de lansare de la firul ierbii pentru antreprenoriatul românesc, Galatasaray a fost echipa care ne-a îndrăgit cel mai mult fotbaliștii, sarmalele și kebab-ul au încă parte de o mai largă apreciere decît șnițelul, Turcia rămîne destinația favorită de vacanță all-inclusive a foștilor apărători ai creștinătății și, în fine, probabil ne uităm la Suleiman Magnificul mai mult decît se uită ei la Frații Jderi.
Relația se intensifică la nivelul culturii populare, cel mai recent pas al acestei cuceriri de catifea este îmbrățișarea muzicii psihedelice anatoliene în cluburile urbane de la noi. Am denunțat aceste mișcări de trupe după pandemie, cînd au trecut pe aici Gaye Su Akyol și Lalalar, și e momentul să ne sesizăm cu privire la vizita celor percepuți drept ambasadorii genului în Europa, Altin Gün.
Grupul (în acte din Amsterdam) a revenit recent cu primul album de după renunțarea la vocea feminină, un material-omagiu adus lui Neșet Ertaș, virtuozul lăutei (baglamalei, mai exact). În noul format, spiritul trupei se mută din sfera petrecerii levantine înspre un post-blues cinematic și melancolic. Sintetizatoarele și texturile electro-pop au cedat spațiu chitarelor, lăutei electrice și tobelor organice, vocea masculină impune o sobrietate detașată de misiunea originală a dansului și petrecerii. Se pare că moda pop-ului simfonic i-a ajuns și pe ei, cîteva piese au parte de contribuții de coarde din partea Orchestrei de Studio din Stockholm, extinzînd anvergura sonoră spre un blues orchestral, un Morricone rătăcind deshidratat printre stîncile Anatoliei.
Desigur, fac aici referire la acel proto-blues al regiunii mediteraneene care va fi reprezentat curînd în Control și din cealaltă parte, dinspre Algeria, de către grupul de rock tuareg Imarhan, o versiune mai tînără și mai aventuroasă a celebrilor Tinariwen. Cu sprijin franțuzesc în rolul echipei de inginerie sonoră, Imarhan au șanse să devină o alternativă competitivă la veteranii din Mali, aducînd cu noul album și un plus de producție experimentală ce se îndepărtează subtil de esența tradiționalistă a pionierilor genului.
Relația dintre cele două trupe nu e doar stilistică, liderul Sadam Ben Abderahmane a fost unul dintre învățăceii celor de la Tinariwen, grupurile colaborînd frecvent de pe cele două părți ale tensionatei granițe dintre Algeria și Mali. Totuși, Imarhan e un grup alcătuit în condiții tehnice moderne, nu au trecut prin faza de pionierat brut(al) al taberelor nomade de rebeli tuaregi în care s-au format Tinariwen în anii ’80.
În consecință, nici temele lirice nu au mizele ideologice ale rebeliunii și exilului, Imarhan e un grup modern-urban mimînd o stilistică etno-tradiționalistă, dar pășind cu fiecare album tot mai în lateral, acum și cu sintetizatoare și elemente electronice care se îndepărtează de muzica acustic-nisipoasă făcută pe cocoașa dromaderului. Nu e încă o divergență radicală, mai degrabă o opțiune de ambalare-decorare a producției sonore pentru noul material; rămîn încă suficiente piese care lasă senzația de versiuni cover ale unor piese Tinariwen care n-au apucat să fie înregistrate.
Imarhan vor concerta pe 7 noiembrie în Clubul Control din București, iar Altin Gün, pe 10 noiembrie în Fratelli Studio 1 din București.
