● Fluidian feat. Nils Petter Molvær, Windscapes, 2026.
● Bloto feat. Ion D, Atmosfera, 2026.
În vremuri de grea încercare pentru coeziunea UE, am nimerit peste două albume de sinergie artistică româno-europeană care pot sta fără probleme alături de mari albume ale avangardei muzicale.
Fluidian, în forma sa fizică, este legenda încă vie Emil Gherasim, chitarist al probabil celei mai importante trupe de metal progresiv artizanal de la noi în anii ’90, Psycho Symphony. Astăzi activează însă în cu totul alte sfere. Am ajuns la el plecînd de la trompetistul Petre Ionuțescu pe care am avut șansa să-l prind vara asta la Roland Jazz Festival. Ionuțescu a contribuit cu trompeta pe unul din ceea ce par a fi capitolele unei serii Fluidian de materiale colaborative constînd în manipulări electronice în spiritul lui Jan Bang, chitară discretă (uneori folosită cu arcuș) și un strat complementar de instrumente de suflat de care se ocupă diverși invitați. Proiectul acumulează reputație și vîlvă, seria incluzînd deja un album cu Arve Henriksen, iar materialul publicat anul acesta îl are drept suflător pe Nils Petter Molvær (între ei, Ionuțescu nu e cu nimic mai prejos).
Fiecare capitol al seriei e impregnat cu personalitatea și stilul suflătorului implicat, însă texturile lui Molvær sînt poate cele mai recognoscibile. Titlurile oferă cheia de interpretare a noului album: calupurile „Doubt” și „Consternation” sînt stări guvernate de tînguirea trompetei lui Molvær, în timp ce fără el piese ca „Sandshapes” capătă fragilitatea desenelor în nisip. Volumul audiției trebuie crescut pentru a da pieselor vaporoase suficientă putere încît să contamineze aparatul emoțional al ascultătorului. Conceptul pare înrudit (inspirat) de colaborări moderne din lumea post-jazz (Aarset-Bang, să zicem), dar albumul nu e bazat pe abstracțiuni geometrice, poate fi consumat fără vreo configurație mentală antrenată pentru imprevizibil. E mai aproape de nișa dark-ambiental – la suprafață un masaj senzorial care treptat dezvăluie melancolie profundă („consternare” rămîne cuvîntul-cheie), un mod de prezentare care mai mult dă tîrcoale ascultătorului decît să i se înfățișeze.
Al doilea material din aceeași nișă post-jazz cu apetit pentru explorare e colaborarea dintre polonezii Bloto și al nostru Ion din Dorobanți. Grupul polonez a crescut oarecum sub ochii clujenilor prin revenirile la Jazz in the Park și o rezidență artistică, cu transformări sesizabile de la o prestație la alta. I-am primit cu oarecare iritare la primul contact involuntar („muzică de sală de sport”), dar miza atletică a muzicii lor se disipează în colaborarea cu pionierul Ion Dumitrescu. E vorba de acel „Ion din Dorobanți” care a pus umărul la resuscitarea proiectului Rodion G.A. și la curentul prog-manele (Steaua de Mare, Raze de Soare), unul din inițiatorii colectivului creativ Future Nuggets ai cărui membri îl completează ocazional pe Ion D și aici.
Se disting pe album elemente de la ambele părți – dub-ul săltăreț al polonezilor e mai aerisit și mai temperat, lăsîndu-l pe Ion D să intre și să iasă din piese pe unde vrea, cochetînd cu acel sound manelectronics cu care cucerise petrecerile din urmă cu mai bine de un deceniu (piesa „Ekstaza” e cam de acolo). Rezultatul e un dub jazz pare-se emergent în estul Europei. Ideea mai fusese explorată la noi și de colectivul The Sound of Art to Come/Andrei Bucureci, sesizabilă și în afara underground-ului bunăoară la Subcarpați, dar alcătuirea sonoră de aici e de un cameleonism aparte. În Vest, dub-ul e cultivat drept subgen vestigiu al culturii de club, statut propice pentru preocupările de recuperare antropo-culturale ale celor de la Future Nuggets. Deși Ion D apare drept „featuring” în unele listări ale albumului, cred că i-a învățat pe Bloto multe lucruri ce vor influența profund viitorul trupei.
.jpg)
