● Protomartyr, Hotel Usona, Domino Records, 2026.
Joe Casey are o teorie despre timp pe care o exprima în 2023 într-un interviu din Stereogum, vorbind despre baseball și Detroit. Și despre un fel de comprimare, îngustare a istoriei: lucruri care ți se par imuabile se dovedesc, la doar o generație distanță, că de fapt nici n-au existat. E o concluzie care nu i s-ar putea aplica (încă) grupului lui Casey, Protomartyr, unul care funcționează din 2008 în același registru al urgenței furioase și al melancoliei politice fără să se fi epuizat în el, în timp ce multe alte formații din acest obsedant și masiv spectru al post-post-punk-ului s-au topit fără cale de întoarcere. Hotel Usona, al șaptelea album al cvartetului din Detroit, confirmă asta atît de bine încît Iggy Pop – și nu putem să nu-l credem, omul nostru știe Detroit-ul și punk-ul ca pe propriile buzunare – l-a numit – o-la-la – „wagnerian”. Bine, chiar nu e laudă deșartă asta…
Albumul e construit pe metafora unui hotel fictiv, Usona, în care Casey îți oferă o vizită ghidată cu aerul unui om care a văzut prea multe. („Usona” trebuie să fie un calc intenționat greșit după „Usonia”, viziunea utopiană a arhitectului Frank Lloyd Wright despre o Americă funcțională și democratică pe care Protomartyr o ia și o transformă în coșmar.) „Hotelul ăsta e chiar America” – spunea el într-un alt interviu, de data asta pentru Northern Transmissions –, o clădire în plină executare silită, cu un management căruia nu-i mai pasă de radiatoarele sparte și pereții mucegăiți, populată de oaspeți care nu se plîng niciodată pentru că n-au trăit vreodată în altă parte. Sunetul LP-ului e pe măsura figurii de stil. Înregistrat cu producătorul Dave Fridmann (Flaming Lips, MGMT, Nick Cave) la Tarbox Road Studios din New York, Hotel Usona e liric și tensionat. Fridmann nu schimbă radical sound-ul Protomartyr, ci îi amplifică cumva atmosfera, adăugîndu-i o nouă scală și aducîndu-l în studio și pe fiul lui, Jon, la corn și saxofon, care ajung să bîntuie albumul ăsta transformînd niște piese într-un fel de jazz întunecat.
Textele de pe Hotel Usona sînt cele mai explicit politice din istoria discografică a Protomartyr. „Exalted Eagles” e un manifest al fascismului american contemporan livrat ca autopastișă corporativă, cu corul ăla lugubru: „Incarceration, that’s the policy! / Wealth rules, that’s the policy! / Hail, white god, that’s the policy” repetat pînă cînd satira se transformă în film documentar. „Converts” inventariază ascensiunea tech-fasciștilor cu o acuitate la fel de reportericească, „Lavender Gospel”, cea mai scurtă repriză de pe album, e Gaza – fosforul alb, copiii, „the machine is thinking with no reason, no cause, no guilt, no touch”. Iar „Third Country” face cel mai dur gest al albumului: în aceeași lume, un hotel luxos cu șampanie scumpă și lună lucind în golful albastru, lîngă cușca înconjurată de gardul din sîrmă ghimpată, „for the favor of a distant power”. „Has it always been / Where the rich and death embrace / Like two old fools in love?” E și asta o întrebare retorică, desigur.
Paul Breazu este jurnalist.
